Văzută din fotoliile de acasă, “marea mesă catodică”, așa cum ironic numesc francezii noaptea Oscarurilor, pare să nu-și fi pierdut prea mult din aura vremurilor bune. Mai ales în ora de dinaintea marii ceremonii. Pe eternul și banalizatul covor roșu agitația, vânzoleala stârnite de sosirea  nominalizaților, a vedetelor sunt aceleași, comentatorii specializați în astfel de întâmpinări sunt tot atât de guralivi, emoția reală sau jucată este la locul ei, chit că mai nimeni nu stă să asculte declarațiile invitaților, auzul fiind sabotat de privirile care au prea mult de lucru cu toaletele starurilor. Iar anul acesta chiar au avut ce vedea, moda zilei părând, în opinia omului normal, fie una a sugrumării sub strânsoarea textilelor, fie a imitării păsărilor rămase cu o singură aripă.

Dar să trecem. Odată intrați în sala teatrului Dolby, semnele că Oscarul nu mai este ceea ce a fost apar de la început. Ex-abrupto, formația Quinn atacă Will Rock You, We Are the Champions și cine vrea să înțeleagă pricepe că uvertura aceasta ține loc de întăritor moral al participanților sau al privitorilor la o ediție precedată de multe neliniști și semne de întrebare. De-a lungul anilor, audiența  celei mai lungi nopți a filmului american a scăzut până la dramatica cifră de 25 de milioane în 2018. În comparație – cele 55 de milioane de pe vremea Titanicului (1997) par, astăzi, neverosimile. Canalul ABC (aparținând companiei Walt Disney), transmițătorul intercontinental al evenimentului, a cerut stăruitor Academiei artelor și științelor filmului (AMPAS / American Academy of Motion Picture Arts and Sciences) care organizează sărbătoarea, să scurteze emisia sub trei ore. De aici acea “rush to the jugdment”, goana către verdict care a făcut ca un câștigător să se izbească de prezentatorii noului chemat pe scenă. Organizatorii au încercat să aducă unele inovații, în speranța scurtării timpului, dar ele s-au dovedit atât de neinspirate încât au trebuit să renunțe. Nu știu cine anume a avut nefericita idee de a propune ca patru premii, dintre care două majore, pentru imagine și montaj, să fie acordate în timpul pauzelor publicitare. Mari cineaști precum Scorsese și Spielberg au fost capii de listă ai scrisorii de împotrivire semnate de patruzeci de creatori. Academia a dat înapoi, după cum a fost nevoită să spună adio și altei năstrușnicii și anume aceea de a înființa un Oscar popular, țintit către filmele cu cele mai mari încasări. Ar fi însemnat onorarea peliculelor blockbuster și a potențialului lor comercial. Mai de folos s-a dovedit a fi o întâmplare în materie de câștigare a cursei cu timpul. Mai mult de nevoie decât de voie, actuala ediție,  a 91-a, nu a avut prezentator, ceea ce nu s-a mai petrecut de 30 de ani. Comicul Kevin Hart și-a dat demisia, după ce unele declarații ale sale au fost taxate drept homofobe. A fost cerut, în pripă, ajutorul altor foști maeștri de ceremonii, printre care Billy Cristal,  Chris Rock, Ellen DeGeneres. Refuz  pe toată linia. Tim Gray, specialistul în premii al cunoscutului Variety, biblia industriei americane de film, mărturisea că îi înțelege foarte bine pe cei care au spus nu: “Este o meserie grea și ingrată. Intri într-o sală cu 3000 de oameni pe care trebuie să-i binedispui, în timp ce ei abia așteaptă să audă mai repede cine a câștigat și la ce categorie”. Până la urmă, s-a dovedit că orice rău este înspre bine. S-a câștigat timp și se pare că audiența a înregistrat chiar o ușoară creștere, de la 25 la 29 de milioane.

Oricum, revoluția sperată de conducerea AMPAS este, încă, o problemă de viitor. Dacă toate aceste frământări, urgențe sunt unele ce pot fi mărturisite, după cum se vede, chiar de către cei care conduc fiesta, altele, care țin de substanță, circulă doar în lumea comentatorilor.

Ar fi și greu să recunoști că bazinul producției americane din care se aleg candidații, cu deosebire aspiranții la marile premii, cele ale categoriilor majore,  a fost, anul acesta, nu prea generos. Pentru Cel mai bun film și Cel mai bun regizor, Cea mai bună imagine a fost nevoie de împrumuturi din secțiunea Foreign Language, Roma al mexicanului Alfonso Cuaron și, respectiv, Cold War / Războiul rece al polonezului Pawel Pawlikowski. Apoi, chiar dacă navighează sub un pavilion irlandezo-american (coproducție),

The Favourite / Favorita, cu cele zece nominalizări ale sale, dintre care doar una fructificată, rămâne creația unui cineast grec, Yorgos Lanthimos. De altfel, după părerea celor mai mulți critici, acestea au fost și singurele filme de anvergură, purtând marca unor autori situați departe de conservatorismul estetic al altor candidați. Îmi permit să mă alătur acestor comentatori, cu atât mai mult cu cât le-am văzut în momentul descoperii lor, la festivalurile de la Veneția, respectiv Cannes, toate câștigătoare.  Amintesc aceste amănunte în speranța că nu strică accentuarea unei idei care, bănuiesc, nu va fi pe placul fanilor Premiilor Academie americane: Oscarul descoperă rar marile filme, el doar încununează un titlu cu aura sa mitologică. De altfel, nu este lipsit de interes, cred, să evoc, aici, un amănunt: 34 dintre nominalizările din acest an aparțin unor titluri de filme proiectate în premieră la Veneția, festivalul cu adevărat reinventat de directorul Alberto Barbera și care a dat Oscarului, în ultimii ani, o recoltă numai bună de folosit: The Shape of Water/ Forma apei, La, La Land, Gravity, The Birdman / Omul pasăre. Cred că  nu trecuseră decât câteva ore de la proiecția filmului Roma al lui Alfonso Cuaron la Veneția și mai toată lumea vedea, deja, în el, viitorul deținător al Leului de aur. Ploaia de premii pe care avea să le acumuleze ulterior l-au dus direct către Oscar, la început în secțiunea Foreign Language, pentru ca, până la urmă, să fie acaparat și de nominalizarea la cea mai râvnită categorie, Best picture. Titlul, Roma, amintește de numele unui cartier din Mexico City, locul copilăriei autorului, crescut într-o familie marcată de absența iubirii dintre părinți, dar și, din  fericire, de prezența unui tinere doici cu suflet mare, cea care menține echilibrul afectiv într-o casă din care, într-o bună zi, tatăl dispare.

Cineastul mexican mărturisea că,  înainte de orice, filmul este un portret intim al femeilor care l-au crescut, felul lui de a fi recunoscător celor care l-au învățat misterul iubirii care transcende spațiul, memoria, timpul. Somptuoasa imagine alb-negru, cu nuanțele ei de lumină și întunecări imposibil de descris, semnată tot de Cuaron, a alimentat emoția copleșitoare, melancolia privirii îndreptate către ținutul pierdut al copilăriei. Multora ne-a amintit de Amarcord, al lui Fellini, atât de drag cineastului mexican. Greu să-i stea alături, într-o  suită de nominalizări, filme fără miză artistică precum biopicul Bohemian Raphsody, cu un Freddie Mercury pe post de nadă sentimentală, chiar dacă interpretul, Rami Malek, se identifica cu mari eforturi cu idolul dispărut sau A star is Born, al lui Bradley Cooper, mai degrabă un recital al unei alte foste legende, Lady Gaga, decât un  remake după trecute succese. Ca să  nu mai vorbim de stânjeneala cu care s-a evitat pronunțarea  numelui regizorului care a început filmul Bohemian Rhapsody, cunoscutul Bryan Singer, dat afară de producători după acuzarea de agresiune sexuală la adresa unui minor și înlocuit de David Fintcher. Practic, pelicula a circulat ca un fel de operă anonimă.

Foto Rami Malek

Premiatul Rami Malek nu l-a amintit, în discursul său de mulțumire. Nici concurentul răsărit, pentru prima oară, din lumea supereroilor lansați de benzile desenate marca Marvel, cu toată implicarea minunilor tehnologiei sau BlacKkKlansman al lui Spike Lee, cu tot umorul lui pervers și meritul intrinsec de a aduce pe ecran diferența umană nu ar fi putut să-i facă față. Idem pentru Vice, film biografic  al cărui erou este fostul vicepreședinte Dick Cheney.  Doar Favorita grecului Lanthimos sau Green Book al lui Peter Farrelly, remarcabile prin coerența unui pariu artistic dus până la capăt se anunțau o bună vecinătate. Cu toate acestea, cu tot entuziasmul declanșat de Roma și toate pronosticurile favorabile, Cuaron nu a fost marele câștigător.A ratat Oscarul pentru Cel mai bun film, plecând acasă cu premiul pentru regie, imagine și film într-o limbă străină. Surpriză și nu prea. Dacă ar fi câștigat, ar fi fost nu numai victoria lui, ci și a platformei Netflix, văzută ca noul Hollywood digital, amenințare pentru bătrânele studiouri clasice. O adevărată revoluție, deocamdată amânată. Îmi este greu să-mi imaginez cum se va descurca anul viitor Academia, având în vedere că distribuitorul lui Scorsese pentru Irishman (cu De Niro, Pacino, Joe Pesci, Harvey Keitel) este Netflix. Mergând pe firul explicațiilor, o scurtă întoarcere în trecutul apropiat ajută. În ultimii șase ani, toate titlurile presupuse a deveni Best picture au pierdut, mulțumindu-se cu premiul pentrtu regie. Așa s-a întâmplat cu Ang Lee –  Best director pentru Viața lui Pi, în timp ce Argo devenea Best picture, așa s-a întâmplat tot cu Alfonso Cuaron, Best director pentru Gravity în vreme ce 12 ani de sclavie câștiga Best picture. Ca să nu mai vorbim de Damien Chazelle cu La, la Land care acum trei  ani pierdea spectaculos în fața lui Moonlight, după ce prezentatorii, cu un plic greșit înmânat, îl anunțaseră, deja, învingător. Părerea că anul acesta ar fi intervenit considerente de ordin politic (Trump, Mexicul) nu cred că se susține, în fața atâtor antecedente. Sistemul de votare foarte complicat în cazul categoriei Best picture atrage după sine surprizele. Dacă pentru celelalte secțiuni votează guildele fiecărei profesiuni ( guilda regizorilor pentru Best director, a actorilor pentru interpetare etc), pentru categoria supremă votează toți cei aproape 8000 de membri ai academiei, conform unei proceduri, spuneam, complicate, în mai multe runde, în scopul ajungerii la  procentul de peste 50 la sută al unei preferințe, tururi  pe parcursul cărora filmele clasate pe ultimul loc sunt succesiv eliminate, voturile lor urmând. să fie redistribuite. Este așa numitul vot preferențial –  opus celui popular – care face posibil ca un film aflat inițial pe locul 2 să treacă în față. AMPAS și-a dat seama de posibilele efectele pervers ale sistemului, a renunțat o vreme, dar a revenit în 2009.

În concluzie, singura adevărată surpriză a actualei ediții a fost Premiul Oliviei Colman cu rolul reginei Anne din  Favorita. Toată lumea era mai mult decât sigură că, după șapte nominalizări nefructificate, Glenn Close, în vârstă de 71 de ani, va fi, în sfârșit, onorată. Nu a fost să fie. Nici partitura din The Wife nu i-a purtat noroc. Cineva glumea cu tristețe:”Sper să  nu ajungem să dăm dreptate filmului fraților Coen, Nu există țară pentru bătrâni“. Deși, dacă ne gândim că trăim într-o epocă a generaționismului…

Magda Mihăilescu

critic de film