Ochiurile din farfurie par prinse într-un dans. Se apropie, se îndepărtează, se leagănă, se rotesc. Am pus un miez de pâine în mijlocul gălbenușului, dar n-am putere să întind mâna și să-l bag în gură. Durerea de gât de ieri seară a devenit insuportabilă. Nu pot înghiți deloc și mă simt sfârșită. Sunt convinsă că de la Vecinu’ Costică mi se trage. El mi-a dat ieri o bucățică de covrig uscat, care m-a zgâriat pe gât. Zgârietura aia e de vină.

Tot pe masă în fața mea e cocoșul jumulit de pene și pârlit la flacăra gazierei. Așteaptă să fie băgat în oală la fiert. Cu el așteaptă și Tanti Neculina să termin de mâncat. Mă tot îndeamnă să mestec mai repede, dar vocea ei ajunge la mine ca un murmur îndepărtat.

Tanti Neculina e sora mai mică a bunicii. E văduvă de mulți ani și n-are copii. Pe soțul ei, Unchiul Nicu, nu mi-l amintesc. În schimb, de când mă știu asist la pregătirile pentru parastase în memoria lui. Și acum asta urmează: coliva deja fierbe pe aragaz.

Nu-mi place să stau la Tanti Neculina, deși din când în când ai mei mă îndeamnă să dorm la ea o noapte sau două ca să-i țin de urât.

Mă uit la cocoșul din fața mea și jur că mi se pare că-l aud chirăind. Parcă și mișcă dintr-un picior.

Când se deschide ușa și în bucătărie intră Bunică-mea, un val de căldură recunoscătoare mă cuprinde. Îmi spun că atâta o să plâng și o să jelesc până când o să i se facă milă și-o să mă ia acasă.

Dar nu-i nevoie să plâng. Mi-e rău, am febră mare, gâtul mi s-a umflat, Bunica o ceartă pe Tanti Neculina că n-a observat că sunt bolnavă.

Răceala asta mi se pare o binecuvântare. Datorită ei o să merg acasă, Bunica o se se învârtă în jurul meu, o să mă cocoloșească, o să mă alinte. O să stau în vârful patului și o să beau șodou fierbinte din cana mea cu floricele albastre.

Răcelile din copilărie, când zac în pat și analizez ore în șir satinul grena al plăpumii, desenul de pe covor, modelele de pe ușa șifonierului. Lipsesc de la școală motivat, iar când încep să mă simt mai bine mă mut în sufragerie pe recamier și ascult la pick-up iar și iar aceeași poveste, până când o învăț pe de rost. Harun-al-Rașid și Califul Barză.

Palma răcoroasă mirosind a vanilie și a făină, cu care bunica îmi verifică temperatura pe frunte.

Și Doctorul Nichita, înalt, bătrân, miop, care nu admite nici un fel de smiorcăială. Are mâinile mai reci decât stetoscopul și mă cutremur când îmi ascultă plămânii. Îngrijorarea cu care mama îl urmărește până când dă verdictul: ”E doar un roșu în gât, doamnă. Știți că asta e sensibilitatea ei.” Ampicilină, piramidon și ceai cu miere. Când gâtul mi se dezumflă, mere rase cu cacao, pe care le mănânc tacticos cu furculița.

Poate că asta-i tot ce contează și tot ce rămâne în urma noastră. Micile gesturi de tandrețe, mângâierile, grija. Mâncărurile simple și gustoase. Macaroane cu brânză care ți se lipesc de cerul gurii. Clătite cu dulceață de vișine. Și gălbenușul de ou frecat îndelung cu miere, peste care torni lapte fierbinte. Care face spumă și miroase a fericire.

Doina Gecse-Borgovan