Frânturi de amintiri. Primii ani la Timișoara

După terminarea războiului, tatăl meu a primit un post la Timișoara, iar ca urmare, la sfârșitul anului 1944 ne-am mutat și noi, mama, bunica și cu mine.

Pe vremea aceea Timișoara avea aproximativ 100.000 de locuitori și era centrul cultural, economic și social din vestul României. Orașul era împărțit în patru cartiere istorice: Centrul (Belváros), Iosefin (Jozsefváros), Elisabetin (Erzsebetváros) și Fabric (Gyárváros). Trăiau aici români, maghiari, nemți, sârbi și evrei. În oraş funcționau mai multe instituții de învățământ, printre care şi Institutul Politehnic, înființat în 1920. Instituțiile culturale ale orașului asigurau o viață culturală bogată: opera de stat, trei teatre: român, maghiar și german și filarmonica.

Am trăit la Timişoara până la plecarea în Israel în 1975. Părinții au subînchiriat o locuință pe malul Canalului Bega, în Palatul Ancora (Horgonypalota). Locuința avea trei camere. Într-una stătea chiriașa principală. În camera din mijloc, spre marea mea bucurie, era o pianină neagră și pe ea o grămadă de note muzicale.

Palatul Ancora (Horgonypalota)

Eu terminasem primul trimestru al școlii primare la Lugoj. Am fost înscris la Școala Israelită Ortodoxă din Iosefin. Eram obligați să avem capul acoperit cu șapcă. Diminețile stăteam în picioare cu fața spre răsărit și spuneam rugăciunea Șaharit. Cei mai mulți dintre elevi învățau la Heder, unde se preda Tora și rugăciuni. La Lugoj învățasem limba ebraică modernă, cu pronunțare sefardă, dar m-am obișnuit și cu accentul aşkenaz.

La școală am fost coleg cu Anni Schneider, astăzi Galambos. Cu ea și cu soțul ei Victor (Viky) am rămas prieteni până azi.

Elevii clasei a III-a a Școlii Israelite Ortodoxe din Iosefin

Casa unde locuiam avea o curte mare, unde băieții din vecini jucau fotbal. M-am împrietenit cu ei și după mesele le petreceam jucând.

Având de acum un pian, am căutat o profesoară și am găsit-o pe d-na Erdelyi Isolda. Adeseori când mă delectam cu fotbalul mama mă striga de la balcon “Vino să exersezi!”. Mai târziu am înțeles cât de mult mi-a oferit cântatul la pian.

Prima mea cunoștință cu opera a fost o adevărată revelație și mi-a lăsat o amintire de neuitat. Chiriașa principală a locuinței, d-na Irma, era mare amatoare de operă. Mama a rugat-o să mă ia și pe mine. Așa că într-o seară, răscolit, plin de curiozitate și nerăbdare, m-am dus cu d-na Irma la un spectacol. Nu am intrat pe intrarea principală frumos iluminată, ci pe o ușă lăturalnică. Am urcat pe scări prost iluminate până la ultimul etaj al sălii, având biletele cele mai ieftine (galerie lateral). Mi-am îndreptat privirea spre tavanul pictat și candelabrul uriaș, apoi spre loje și spre parterul cu scaunele îmbrăcate în catifea vișinie. În fața noastră era cortina de catifea, iar la parter fosa orchestrei, cu podiumul dirijorului. Membrii orchestrei repetau diferite secvențe din operă, iar eu ascultam cu plăcere această cacofonie. Apoi sala s-a întunecat treptat, a apărut dirijorul urmat de aplauzele publicului şi s-a făcut liniște. Dirijorul a dat semne pentru primele note ale uverturii. Cortina s-a ridicat și a început spectacolul. În acea seară se juca opera Rigoletto de Verdi. De la primele sunete ale uverturii până la sfârșitul tragic am fost prins în mrejele muzicii și dramei care se desfășura în fața mea. Așa am cunoscut repertoriul Operei, format din capodoperele genului. Opera mi-a înfrumusețat copilăria și tinerețea și a rămas o plăcere pentru toată viața.

Aveam zece ani când tata m-a luat la primul meci de fotbal. Stadionul era în Fabric, aproape de Pădurea Verde. A fost o mare bucurie pentru mine. Uneori mergeam singur. Lângă poartă alegeam din mulțime un domn cu figură de gentleman și îl rugam : “Nenea. Vă rog luați-mă înăuntru la meci”. Eu nu aveam bani pentru bilet, dar adulții erau admiși cu un copil pentru care nu trebuia plătit. Bineînțeles copiii primeau locuri în picioare.

În 1946 am absolvit școala primară și am fost înscris la Liceul Israelit, situat în centrul orașului. Acolo învățau aproape toți băieții evrei din oraș. M-am împrietenit cu mulți dintre ei, pe unii i-am revăzut după mulți ani în Israel. Doi ani am urmat cursurile liceului. Dirigintele clasei era Prof. Wagmann, iar cursul de religie era predat de Prim Rabinul Dr. Neumann .

În 1948, la vârsta de 13 ani, am sărbătorit Bar Mitzva cu Rabinul Neumann, la Sinagoga din Fabric. El mi-a scris textul, iar părțile cântate le-am învățat cu fostul cantor Fischer Samuel, Samu bácsi. El era conducătorul corului de bărbați Hazamir, unde cânta și tatăl meu.

Cartea de rugăciune primită cadou de Bar Mitzva, în 1948. Dedicația, semnată de Rabin Dr. Neumann, este „Cadou de la comunitate pentru Bar Mitzva lui isashar Haim ben Moshe Leib. Timișoara 25.10. 1948

Tot în 1948 a venit Reforma Învățământului. Școala elementară a devenit de 7 clase, fiind urmată de Școala Medie (8-11), care se încheia cu Examenul de Maturitate. Eu am intrat în clasa a șaptea. Școlile maghiare și germane au funcționat mai departe, doar Liceul Israelit s-a desființat. Așa am ajuns la școala elementară din Iosefin, cu copii și profesori de diferite naționalități.

În acești ani părinții mei au devenit membri în organizația Ichud, iar eu în Gordonia și Hanoar Haționi, cu care am mers și într-o tabără de vară, numită Moșava.

În 1948, imediat după înființarea Statului Israel, am înaintat cererile de emigrare. După un timp organizațiile sioniste au fost interzise, singura organizaţie evreiască permisă fiind Comitetului Democrat Evreiesc, care a fost menținută pentru a întări partidele comuniste din Israel. Cererile de emigrare trebuiau predate la Miliție. Fratele mamei mele, care se mutase la București, a primit aprobarea, la fel și bunica mea, care locuia cu noi. Numai părinții mei și cu mine am fost refuzați iar și iar.

Mulți ani am corespondat cu bunica, dar când am ajuns în Israel, ea nu mai era în viață.

Familia Grosz prin 1950: mama, tata și eu. Poza a fost făcută la prima noastră cerere de emigrare.
La sosirea noastră în Israel, în 1975: mama și eu cu soția și copiii

Frederic (Frici) Grosz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Eva Reisz commented on March 6, 2020 Reply

    Am citit cu mare placere amintirile tale ,de multe nu stiam .Despre fam. Fleischer mi-a povestit multe sotul meu .IN timpul studentiei a locuit in gazda la ei .Astept continuarea !

    • Eva Grosz commented on March 7, 2020 Reply

      Mă bucur că ți-a plăcut . Interesant ce spui de familia Fleischer. Mulțumesc .
      Grosz Frici

  • Eva Grosz commented on March 5, 2020 Reply

    Profesoara în mijlocul pozei este Doamna Fleischer.

  • Eva Grosz commented on March 5, 2020 Reply

    Precizare : Copilul Frici din clasa a treia a școlii israelite este în ultimul rând de sus de la stânga al doilea. Cel care zâmbește și are șapcă mare. Ani [Schneider] Galambos este fetița din primul rând a cincea de la stânga spre dreapta . Între fetele așezate în primul rând.

    • Andrea Ghiţă commented on March 5, 2020 Reply

      Pe “copilul” Frici l-am recunoscut din prima. Semăna cu băieţelul cu căţelul din ediţia anterioară, dar şi cu băiatul din fotografia cu părinţii.:))

  • Eva Grosz commented on March 5, 2020 Reply

    Mulțumesc . Continuarea e pe drum.

  • Alex Schneider commented on March 5, 2020 Reply

    Un articol interesant .

    Astept continuarea ….

  • Andrea Ghiţă commented on March 5, 2020 Reply

    MI-a plăcut mult articolul care conţine informaţii şi fotografii preţioase, mai ales pentru o perioadă istorică din care am citit puţine mărturii. M-a captivat descrierea momentului când copilul Frici s-a dus pentru prima oară la operă. Aştept continuarea acestui ciclu de articole.

  • Tiberiu Ezri commented on March 5, 2020 Reply

    Frici este un om deosebit nu numai pentru faptul ca este un pianist amator bun dar si un om polivalent, culturat, cu deosebite cunostinte in muzica clasica. Are si o extraordinara colectie filatelica pe tema muzicii clasice, fiind premiat la mai multe expozitii nationale si internationale.
    Bravo Frici!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *