Într-unul din zborurile mele spre America trebuia să schimb avionul la Frankfurt. Am pierdut legătura spre Chicago și am fost nevoit să rămân în oraș. Era la începutul serii, aveam timp suficient să mă plimb. Lângă hotelul la care stăteam era o stație de metro, așa că în douăzeci de minute am fost în centrul orașului. Era în 17 decembrie, în ajunul Crăciunului. Orașul era împodobit feeric. Era o atmosferă de sărbătoare, piața centrală era plină de de dughene cu bere, se simțeau miresme îmbietoare de cârnați și varză, pomul de Crăciun îți fura privirea. Am intrat într-un bistrou, m-am așezat la bar și-am cerut o halbă de bere. Lângă mine stăteau doi tineri cu berea în mână, cu un drapel al echipei de fotbal Eintracht Frankfurt și fulare cu culorile echipei. Nu păreau prea veseli, probabil că echipa lor a pierdut, mi-am spus.

– Cu cine a jucat Eintracht și care a fost rezultatul? am întrebat eu în engleză.

– Cu Hertha Berlin și am pierdut, a spus unul dintre ei, care s-a prezentat mai târziu pe numele de Helmuth.

– Nu prea merge echipa în ultimul timp, a spus Dietrich amărât, celălalt fan al echipei.

– Îmi pare rău, am spus. Prosit! am continuat cu berea în mână. Să bem pentru un An Nou fericit și mai bun și pentru echipa voastră.

– Prosit! mi-au răspuns. De unde sunteți? m-au întrebat.

– Din Israel, le-am spus și m-am prezentat.

– Aaa, Maccabi Haifa, Hapoel Tel Aviv, a spus Dietrich.

– Au fost cândva echipe bune, am spus, azi însă joacă mult sub nivelul echipelor din Europa.

– Herr Schwartz, spuneți, e adevărat că mulți concetățeni ai dumneavoastră refuză să viziteze Germania din cauza Holocaustului? a întrebat Helmuth.

Nu eram încântat de întrebarea tânărului, nu doream să intru în acest subiect dureros și delicat. Nu am avut încotro și le-am răspuns:

Într-adevăr unii israelieni refuză să vină în țara dumneavoastră. Nu uitați că mulți dintre ei n-au avut bunici pentru că au fost exterminați de naziști, iar părinții lor au trecut prin infernul lagărelor de concentrare. Eu însumi, când am vizitat Germania prima dată în urmă cu douăzeci și cinci de ani, mergând cu metoul, mă uitam la oamenii vârstnici și mă întrebam oare ce-au făcut în timpul războiului? Oare nu sunt chiar aceia care i-au omorât pe bunicii mei?….

– Mie îmi este rușine pentru această perioadă din istoria Germaniei, spuse Helmuth. Multă vreme nici n-am vrut să știu unde au făcut bunicii mei serviciul militar în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

N-am îndrăznit să-l întreb dacă până la urmă a aflat unde au fost bunicii lui în timpul războiului.

– Părinții dumneavoastră au fost deportați? întrebă Dietrich.

– Da, iar bunicii mei au pierit la Auschwitz.

– Amândoi părinții au fost la Auschwitz? întrebă Dietrich.

– Nu, tata a fost la Buchenwald.

– Eu m-am născut la Weimar, cotinuă Dietrich și bunicul meu a fost și el la Buchenwald…

Am tăcut o bună bucată de vreme, nu știam cum să continui. Oricum nu puteam să nu-l întreb:

– A fost și el deținut? am îndrăznit. (La Buchenwald au fost internați și foarte mulți deținuți neevrei: comuniști, social democrați, preoți catolici, et.)

– Nu, mi-a răspuns Dietrich, din păcate el afost gardian… A murit încă în timpul războiului, așa că nu l-am cunoscut. Tatăl meu nu prea povestea de el. În momentul când am aflat că a fost în SS și gardian la lagărul de concentrare de la Buchenwald, am avut un șoc. Mi-era rușine de trecutul lui. De la vârsta de 14 ani, în fiecare zi de 11 aprilie (ziua eliberării lagărului de către trupele americane), tata mă lua cu el la Buchenwald CA SĂ NU UIT CE S-A îNTÂMPLAT îN ȚARA MEA îN ANII PATRUZECI AI SECOLULUI TRECUT.

Și eu am fost șocat. Primul meu gest a fost să mă ridic de pe scaun și să plec. Noi doi nu avem ce căuta în același loc!! M-am dus la baie și mi-am luat un răgaz să mă gândesc cum să îmi iau rămas bun de la ei. Dietrich și părinții lui, ca și ai celorlați tineri născuți după terminarea războiului, nu sunt vinovați pentru crimele comise de părinții sau bunicii lor, mi-am spus. M-am mai calmat și m-am întors la bar.

A urmat o perioadă de liniște apăsătoare. Nici cei doi tineri nu știau cum să continue.

– Voi faceți parte din generația nouă, care s-a născut cu treizeci de ani după sfârșitul războiului și nu sunteți răspunzători de faptele comise de regimul nazist. Germania a recunoscut sincer rolul pe care l-a avut în Holocaust, învățământul se preocupă intens de această temă, manifestările de antisemitism sunt pedepsite aspru și nu știu dacă mai există alt oraș în lume în afară de Berlin, unde sunt atât de multe monumente și muzee legate de Holocaust. În zilel noastre mulți israelieni vizitează Germania și poți auzi pe stradă vorbindu-se ebraica, am încheiat această discuție nu tocmai plăcută.

– Ce părere aveți despre emigranții care vin în țările din Europa apuseană și mai ales în Germania? m-a întrebat Helmuth.

– Eu nu trăiesc aici, mai bine spuneți-mi voi ce părere aveți.

Helmuth s-a uitat iscoditor la mine. Ar fi dorit foarte mult să știe ce gândesc eu despre această temă.

Nu am reușit să urmăresc convorbirea lor, eram sub influența faptelor relatate de Dietrich. Ce întâlniri poate să-ți ofere viața! mi-am spus.

– Cred că toți cei care au fost primiți în țară trebuie respectați în ciuda tensiunii care există, l-am auzit pe Dietrich spunând.

– Ajunge cu viziunile mele optimiste, a continuat Dietrich, să vorbim mai bine despre fotbal…

Mi-au urat drum bun și m-au invitat la un meci de fotbal al Eintrachtului. Dacă mai pierd o dată avionul către America, le-am spus, precis că vin la meci!

Andrei Schwartz

21/04 /2020 Ziua Holocaustului (Iom Hașoa) în Israel.