Cu un cuvânt: nu avem dreptul să ne plângem! E drept, situația e cu totul anormală, dar aș dori ca cineva să mă ajute să definesc noțiunea de ”situație normală”.

E adevărat, umblăm cu mască pe față, nu ne mai întindem mâna unul altuia, ne ținem prietenii și rudele mai la distanță, călătorim mult mai puțin, iar cât despre zboruri în străinătate, ce să mai vorbim!

Și uite așa, deodată nu mai am nevoie de agenda mea zilnică. Mă bucur că pot ține minte puținele date de care am nevoie, cum ar fi un mers la bancă, sau un zoom cu cei cu care trebuia să mă întâlnesc pe undeva pe mapamondul care azi pare fiecăruia de neatins.

Cercul vicios e cel care-ți conduce viața: nu pleci la congres, deci nu trebuie să pregătești diapozitive. Nu ai întâlniri pentru proiecte deja începute, deci nu e cazul să pui la punct documente care în mod normal ar trebui distribuite peste mări și țări.

Și atunci cum îți umpli timpul? Sunt convins că fiecare și-a găsit în aceste ultime luni diverse moduri de a petrece orele devenite libere, fiecare pe măsura posibilităților ”locale” și a dorințelor ce (mai) pot fi împlinite.

Eu scriu.

În trei limbi.

Tot felul de lucruri.

Unele mai importante, multe nu prea, doar că îmi umplu timpul.

Televiziunea mă enervează, pentru că se spun fie prostii, fie inexactități. Parcă niciodată nu am fost atât de tembelizați de acest superb mijloc de comunicație, care ar trebui să ne îmbogățească cunoștințele de tot felul, dar se dovedește că e mai ușor să prezinți știri denaturate de dorința de a te ține tot timpul în poziția ”pe locuri”, în cursa spre lumea cealaltă care te așteaptă cu nerăbdare.

Și colac peste pupăză, transmisiile meciurilor de fotbal sunt rare, iar cele de baschet există, dar fără public, parcă totul pare virtual, nereal.

Da, Netflixul e foarte bun, dar câte ore poți sta lipit de ecran, ca să vezi un film a cărui acțiune o uiți a doua zi, pentru că între timp ai mai văzut alte câteva în șir!

Și atunci?!

Atunci m-am pus pe gândit. De data asta cu adevărat, am stat dar (cum spune celebra glumă?) am și cugetat. Și după o adâncă analiză efectuată în comun cu soția mea, ipotezele și propunerile diverse au căzut una după alta, dar a rămas un subiect serios, demn de luat în seamă: reluăm învățatul spaniolei!!

Spun ”reluăm”, pentru că am mai făcut-o o dată, dar din motive (să le zicem) obiective, am întrerupt învățătura acum aproape opt ani. Pe vremea aceea o luasem foarte în serios, aveam și o profesoară, ba mai mult, cu ajutorul unei bune prietene stabilite în Spania, am facut și un sejur la Madrid, unde am fost însoțiți zilnic de o tânără cu care conversam (pe cât puteam) în limba lui Cervantes, și chiar făcusem progrese.

Dar au trecut opt ani, timpul (și vârsta) și-a făcut datoria și ne-a obligat s-o luăm de la început.

Cred că la întrebarea încă nepusă, de ce tocmai spaniola, răspunsul poate fi în două feluri. Întâi, ca orice evreu, voi răspunde cu o întrebare: de ce nu?!

Dar, serios vorbind, dintre limbile latine, ca vocabular spaniola se apropie cel mai mult de română. Într-una din întâlnirile cu nuestra maestra (profesoara noastră, pentru cine are nevoie de traducere), doamna a fost șocată de câteva cuvinte pe care le înțelesesem, deși nu făcuseră parte din lecțiile trecute. Atunci i-am oferit dicționarul spaniol-român-spaniol și imediat a ajuns la concluzia că cca. 70% din cuvinte sunt practic identice în ambele limbi.

Asta explică titlul de mai sus – ce păcat că nu toate cuvintele sunt la fel, chiar dacă s-ar scrie și s-ar pronunța altfel?!

Cum e ”carne de vacă” în spaniolă? ”Carne de vaca”!! Oare cineva are idee ce înseamnă ”evaporar”, sau ”camiseta”, sau ”papeleria”?! Cum spune spaniolul? Claro!!

Deci ne-am apucat de treabă. Ca doi studenți silitori, avem manuale, caiete, dicționare, dar nu numai. De data aceasta folosim casete cu lecții și programe de predare a limbii pe U tube.

Dar nu ne oprim aici.

Mi-am adus aminte că în urmă cu ani, mulți tineri (mai bine zis copii) învățaseră spaniola urmărind telenovele. Și atunci am descoperit o situație care în engleză se numește win-win: în timpul mersului pe bicicleta fitness în fața ecranului de televiziune eu urmăresc… telenovele.

Bineînțeles, se vorbește foarte repede, prea repede, iar eu cu greu pescuiesc un cuvânt care-l știu, sau unul care nu-l știu, și pe care să-l prind din zbor și să-l caut mai apoi în dicționar.

Prin umare nu înțeleg prea mult, adică chiar foarte puțin, dar subiectul e atât de siropos, atât de artificial, încât din puținul care îl înțeleg am senzația că într-adevăr aceste povestioare sunt bune doar pentru a exersa spaniola!

Aș păcătui dacă m-aș opri la telenovele, pentru că la ora la care eu urmăresc un episod ”din acelea”, la TVE se transmite și un concurs de tip ”trivia”, iar aici se vorbește mai rar, mai inteligibil, și în plus unele întrebări apar scrise pe ecran, ceea ce mă face să mă întorc la surpriza oferită profesoarei noastre, pentru că foarte rar citesc un cuvânt pe care nu-l înțeleg.

Pe scurt, progresăm, fără discuție că ne simțim mai în largul nostru cu fiecare pagină nouă pe care o citim și al cărui conținut ni-l însușim.

Și după ce am spus asta, urmează cealaltă întrebare, mult mai importantă: cui prodest, la ce ne folosesc toate aceste eforturi de a învăța o limbă pe care niciodată nu o vom poseda în măsura în care s-o putem folosi cum trebuie?

Răspunsul vine de la sine: ne punem în funcțiune neuronii!!

De fapt acesta e motivul și pretextul deciziei luate din cauza Coronei (că despre el, virusul Coronei, era vorba în frazele de la început). Învățatul unei limbi străine nu este nici pe departe panaceul universal. Tot ce poți face ca să-ți pui memoria la contribuție merită orice efort.

A nu se uita: în zilele noastre aproape nimeni nu mai are nevoie de memorie! Cauți un număr de telefon?! Îl ai pe loc, de pe micul ecran al celularului. Te miri că nu ții minte cum îl cheamă pe vărul acela care stă departe și pe care nu l-ai mai văzut de-un car de ani?! Uită-te pe e mail, că doar corespondezi cu el din an în paște. Cum nu știi în ce an s-a născut Goethe?! Bineînțeles în 1749, așa scrie în Wikipedia.

Unul din foștii mei colegi, un profesor de medicină care se apropie de 90 ani, îmi povestea nu de mult că unul din exercițiile cele mai interesante pentru memorie e să țină minte numele tuturor strănepoților săi.

– Dar câți ai?

Oricât aș încerca, și oricât de mult timp ar trece, răspunsul său nu-l voi uita:

– După cum știi, am șase copii. De la ei am 36 nepoți și 85 strănepoți!!

Fără discuție, omul acesta nu are nevoie de lecții de spaniolă pentru a-și menține memoria în stare de funcționare.

Și ultima întrebare: oare exerciții de acest tip împiedică sau măcar întârzie apariția sindromului de care noi toți ne temem la vârsta asta? (Apropo, oare știți care e numele de botez a lui Alzheimer? Nu?! Uite, așa începe!!!).

Dar aș vrea să închei cele de mai sus cu un răspuns serios la această ultimă întrebare.

Se pare că da, exercițiile de memorie au darul de a amâna apariția sindromului. Studii pe indivizi de peste 65 ani arată că exerciții serioase, câteva săptămâni la rând, îmbunățesc abilitatea mentală și previn declinul cognitiv. Dar în acelaș timp se dovedește că odată ce apar simptomele de demență, e prea târziu, partida e pierdută – în ebraică se spune „caii au fugit din grajd”!!

Deci ce mi-a mai rămas de adăugat la aceste gânduri în timpuri de restriște?

Sunt convins că pentru mulți dintre cititori, eu nu le-am adus la cunoștință descoperirea Americii, ei o știau de mult!

Dar sunt conștient și de riscul pe care mi l-am asumat dezvoltând ideea păstrării memoriei la vârste înaintate. Închipuiți-vă ce rușine ar cădea pe mine în cazul în care peste nu mult timp voi fi vizitat de colegul Alzheimer, și în felul acesta tot edificiul pe care am construit acest eseu se vă dărăma ca un castel de nisip!

Dea Domnul să nu fie așa!

Gabriel Ben Meron