La vârsta de patru ani am fost în vizită la Budapesta. Era în octombrie 1956.

La mijlocul lunii octombrie 1956 străbunica şi bunica au primit permisiunea de a pleca la Budapesta pentru a o vizita pe fiica mijlocie a străbunicii. Ultima oară se văzuseră în urmă cu 15 ani, când sora bunicii şi soţul ei, tineri absolvenţi de facultate, hotărâseră să plece în capitală (pe atunci Transilvania de Nord era parte a Ungariei) pentru a-şi face un rost în învăţământ, respectiv în avocatură.

Părinţii mei lucrau şi neavând cine să aibă grijă de mine câtă vreme bunica şi străbunica aveau să fie plecate, s-a decis ca şi copilul să plece la Budapesta.

Abia împlinisem patru ani şi recunosc că nu-mi mai aduc aminte de călătoria cu trenul, de sosirea în gara Keleti [de Est] şi de drumul relativ scurt de la gară la locuinţa mătuşii, aflată la capătul bulevardului Rákóczi, la intersecţia cu bulevardul Tanács. De curând, văzând o hartă a oraşului, am recunoscut forma trapezoidală a clădirii care se întindea, de fapt, între patru străzi: bulevardul Rákóczi, unde era şi intrarea principală, bulevardul Tanács, strada Síp şi strada Dohány. Mi-a plăcut mult oraşul, mult mai mare decât Clujul, cu case înalte şi drumuri pe care circulau multe automobile şi camioane.

M-am plimbat prin oraş şi am admirat Dunărea maiestuoasă şi un pic înfricoşătoare, cu malurile îndiguite, de-a lungul cărora am văzut pentru prima oară vaporaşe de agrement. Am urcat pe dealul Gellért până la monumentul Libertăţii şi mi-a rămas întipărită în memorie imaginea a două poduri celebre ale Budapestei: Podul Elisabeta şi Podul cu Lanţuri Széchenyi, aflat în vecinătatea Palatului Regal din Buda. Peste ani am să regăsesc imaginea aproape identică, tipărită pe o carte poştală. Podul cu Lanţuri l-am admirat şi de aproape într-o plimbare pe malul Dunării, venind dinspre Piaţa Petőfi.

Ĩn prima săptămână m-am jucat toată ziua până spre înserat cu copiii din curtea imensă a imobilului, complet închisă faţă de străzile din jur. Clădirea în care am locuit la Budapesta mi-o amintesc cel mai bine privită dinspre curte, locul nostru de joacă. Accesul în apartamente se făcea din coridoare existente la fiecare din cele patru etaje, care parcurgeau toate laturile clădirii ca un brâu continuu, cu deschideri largi spre curte. La aceste coridoare se ajungea prin două case ale scărilor, una situată înspre strada Rákoczi şi alta înspre strada Dohány. Era locul ideal de a te juca de-a v-aţi ascunselea şi de-a prinsa şi, pentru că la Cluj locuiam într-un imobil cu configuraţie foarte asemănătoare, experienţa mea de acasă a reprezentat un avantaj. Mă simţeam în elementul meu şi petreceam excelent alături de noii mei prieteni budapestani.

Din păcate în 23 octombrie joaca noastră s-a încheiat brusc, când strada s-a umplut cu mii de oameni. Pe atunci nu ştiam că izbucnise Revoluţia Maghiară şi nici că guvernul declarase starea de necesitate şi aprobase intrarea în ţară a trupelor sovietice. Adulţii spuneau că demonstranţii se îndreptau către Palatul Parlamentului manifestând paşnic.

Situaţia s-a schimbat dramatic în momentul în care trupele securităţii statului au deschis focul şi au ucis sute de demonstranţi. Timp de cinci zile s-au dus lupte dure între protestatari şi trupele Securităţii de Stat Maghiare (ÁVH) susţinute de către trupe sovietice.

Viaţa mea s-a schimbat complet. Nu mai aveam voie să ies în curte. Stăteam în casă, eventual priveam pe fereastră. Îmi stăruie în memorie o imagine teribilă – nu-mi dau seama dacă s-a petrecut aievea sau e desprinsă dintr-un coşmar – aceea a prăbuşirii faţadei unei clădiri de câteva etaje, în flăcări.  

În caz de pericol locatarii coborau în adăpostul din pivniţă. Acolo era întuneric, înghesuială, copiii nu se puteau mişca în voie şi de multe ori ni se astupa gura ca să nu facem gălăgie. În scurtele răstimpuri de întrerupere a luptelor adulţii ieşeau la cumpărături, înfruntând pericolul. La vârsta de patru ani am luat la cunoştinţă că oamenii pot muri şi, ieşind pe stradă cu bunica, am văzut trupurile încremenite, parţial acoperite, ale celor ucişi, înşirate la marginea părţii carosabile, lângă bordura trotuarului…

După cinci zile de confruntare armată care cuprinsese doar Budapesta, a urmat o perioadă de acalmie, când oamenii au avut posibilitatea să opteze pentru a rămâne în capitală, a se refugia în provincie, sau a părăsi ţara, lăsând totul în urmă. Peste două sute de mii de maghiari au ales această ultimă alternativă, trecând graniţa de vest a ţării.

Atunci s-a hotărât şi întoarcerea noastră la Cluj. Am părăsit Budapesta într-un tramvai arhiplin în care oameni de toate vârstele se înghesuiau să urce cu o mulţime de bagaje de toate mărimile. Tramvaiul era puternic luminat, chiar supărător pentru mine care în ultimele zile stătusem mai mult în întunericul pivniţei. Mult mai târziu aveam să-mi dau seama că tramvaiul fusese luminat în mod intenţionat pentru a ne proteja pe noi, pasagerii, de atacul forţelor armate aflate în stradă, care trebuiau să vadă de departe că suntem doar nişte civili îngroziţi şi inofensivi.

Ultima amintire este legată de drumul nostru către casă pe ruta Budapesta-Pécs-Seghedin-Arad, când am călătorit într-un camion cu prelată care transporta cartofi. Străbunica stătea în cabină lângă şofer, iar bunica şi cu mine eram urcaţi pe platformă, deasupra cartofilor. Într-un final am revenit teferi la Cluj.

Când eram întrebat cum am petrecut la Budapesta mă străduiam să descriu imaginile terifiante care m-au impresionat profund, dar se pare că eram prea mic şi nu am fost suficient de convingător, pentru că nimeni nu credea că ceea ce povesteam se întâmplase cu adevărat… Nici eu însumi nu mai eram sigur de adevărul celor trăite la Budapesta în octombrie 1956.

Dovada veridicităţii celor relatate avea să vină peste ani, când cei de acasă mi-au relatat că devenisem foarte tăcut şi retras şi nu am mai îndrăznit să ies la joacă până în primăvara anului următor: 1957.

Adrian Suciu