Înainte de marele războiu se mai întâlnea prin Dobrogea, câte o rară progenitură de Paşă sau înalt demnitar, ce a guvernat pe vremuri provincia noastră transdanubianà.

Stăpânind mii de hectare şi posedând nenumărate proprietăţi, terenuri, hanuri, magazii de cereale prin principalele oboare şa târguri, aceşti Bey îşi petreceau viaţa, consumându-şi averile într’o tihnită voluptate, ce nu era turburată cu nimic în epoca aceea de patriarhalism oriental, dar al cărei parfum s’a risipit pe măsură ce o viaţă mai, apusană şi-a întins aripile peste ţinuturile dobrogene.

          Megidia, centru important, situat la întretăerea drumurilor principale ale provinciei, era oraşul tentacular.

Centru administrativ, reşedinţă a Valiului, cu un mare târg anual (pe turceşte Panair), ce se ţinea în fiecare toamnă, Megidia era locul de întâlnire al întregei suflări dobrogene în timpul Panairului.

Cu acest prilej se revărsau în oraş tot soiul de oameni veniţi de prin toate ţările vecine, unii ca să desfacă mărfuri fabricate, alţii ca să cumpere, unii ca să-şi vândă vitele şi produsele agricole, alţii ca să le exporte, în sfârşit tot felul de operaţiuni, un „alişveriş” general. Sătenii îşi rezervau aprovizionarea cu toate cele trebuincioase întregului an, pentru acest bâlciu, atraşi fiind de mulţimea de dugheni, de ceşitul (felul) variat al mărfurilor, de concurenţa negustorilor dubioşi ce se preparau pentru un faliment, în care scop alergau la bâlciuri pentru a desface cât de repede mărfurile, în sfârşit ei aveau o idee preconcepută că la iarmaroace totul e mai bun şi mai ieftin.

Pe de altă parte, ca în toate bâlciurile importante, distracţii berechet, circuri, menajerii, scamatorii, teatre de Karaghioz (marionete), lupte de Pehlivani (atleţi), apoi panorame, hale de tir, fotografi, jocuri de noroc, loterii etc., în afară de tripouri şi nenumărate spelunci cu dansuri ,.Kiocek” în care se produceau femei supersensuale, venite din toate colţurile Orientului, experte în tainele voluptăţii, ademenitoare prin inflexiunile languroase ale cântecelor orientale, prin supleţa mădularelor, prin jocul sânilor şi prin contorsiunea pântecelor.

Acest Panair era un prilej de petreceri prelungite, ce culminau în orgii şi desfrâu cu acele inevitabile scandaluri, jafuri, escrocherii, rapturi de fete, crime şi sinucideri uneori; Poliţia nu se formaliza aşa de mult, mărginindu-se deobicei la o împăciuitoare intervenţie, deoarece Administraţia avea tot interesul să nu turbure vadul bâlciului, care tocmai prin aceste întâmplări senzaţionale, devenia cu atât mai atrăgător.

Această punere pe trai se prelungea şi după sorocul Panairului, încât Megidia îşi câştigă o reputaţie de „Batakhané” (loc de perdiţie), iar părinţii tremurau de teamă, când aflau că odraslele lor se aventurau prin partea locului.

Gelal Bey, fiu de Paşă, moştenitor al unei însemnate averi răspândită prin Megidia, Murfatlar şi Kiustengé (denumirea turcească a Constanței), primise educaţia şi instrucţia la Stambul, pregătindu-se pentru cariera consulară.

La cursurile serale de literatură franceză, patronate de Ambasada Franţei, făcuse cunoştinţa tatei, unde se înprieteniră.

Gelal Bey locuia la Megidia într’un fel de Caravanseral, o vastă clădire cu o mulţime de atenanse.

Se căsătorise cu fiica unui mare demnitar delà Curtea Imperială, frumoasă femee brună cu ochi focoşi, figură rotundă, gât plinuţ. Latiffé Hanum, soţia sa, îşi plimba languros trupul învelit în mătăsuri diafane, fără yaşmak la faţă, ceiace stârnia nemulţumirea coreligionarilor mai fanatici, care nu se împăcau cu acest sacrilej, nerespectarea „Namehramului” (secretul feţei).

Latiffé Hanum primise educaţia la „American College for Girls”, din Constantinopole şi cu toată severa supraveghiere a părinţilor ei, era destul de emancipată. Întreţinea vizite cu unele familii creştine, le primia până în pragul Hanemlicului, unde se conversa, se cânta la pian şi se jucau cărţi.

Gelal Bey se prevala în societate de educaţia şi instrucţia sa europeană, resamnându-se la o singură nevastă, cu atât mai mult cu cât prin aceasta dobândia încrederea şi mai mare, a socrului său, Şukri Paşa, de a cărui protecţie avea nevoe.

Viaţa se desfăşura în opulenţă şi desfătare, dar veniturile lui Gelal Bey începeau a se resimţi, prin faptul că nu producea nimic şi consuma mereu şi deficitul se îngroşă după trecerea Dobrogei sub stăpânire românească, în urma războiului din 1877.

Sub noua stare de lucruri, cu o altă orânduire, în care cel puţin de formă, toţi locuitorii erau egali în faţa legii, Gelal Bey se simţi foarte stânjenit. Unele privilegii se curmară, o mulţime de obligaţiuni de ordin municipal fură impuse, pe de altă parte Gelal Bey, care plătia cât vroia şi cum credea, impozitele, fu silit de astă dată să se pună în regulă cu fiscul, lucru care i se părea destul de vexatoriu, dar nu avea încotro.

Ca urmare acestei stări, Gelal Bey îşi văzu datoriile mărite şi pentru a le acoper, fu silit să vândă unele proprietăţi, cu atât mai mult că noi cheltueli erau de prevăzut cu trimiterea copiilor la şcoală la Stambul, unde trebuia să plece şi Latiffé Hanum pentru supravegherea şi îngrijirea lor.

Socrul său Şukri Paşa trecând la Ministerul Afacerilor străine, ginerele Gelal Bey, fu numit Consul general al Imperiului otoman la Constanţa, cu o leafă de 50 lire pe lună, în afară de locuinţă plătită şi personal de serviciu în buget. Această slujbă veni tocmai la timp, deoarece Gelal Bey îşi vedea veniturile scăzând, proprietăţile sale erau cam vechi, necesitând mari reparaţii şi unele chiar erau supuse dărâmării fiind de Kerpici (paiantă).

Pe de altă parte Cadâna sa Latiffé Hanum, fiică de Paşă şi Ministru, nu înţelegea să-şi restrângă trena, iar soţul său îi făcea toate capriciile, doar să-l lase singur la Constanţa, unde Gelal Bey, întrevedea alte orizonturi, cu noi tentaţiuni.

Volnic, înalt, spătos, cu privire languroasă, purtând mustăţi în furculiţă după moda Kaiserului, făcând parte din lumea consulară a unui mare port cosmopolit, Gelal Bey care vorbia curent franţuzeşte, deveni răsfăţatul cucoanelor din elita bucureşteană, care veniau de sezon la Constanţa. Turcul cu fes roşu, galant, îndemânatec, pe deasupra şi frumos bărbat, era o curiozitate pentru aceste femei avide de senzaţii exotice.

Cine nu-şi aduce aminte de Constanţa de altă dată ? de vechiul Casino, cu terasă de lemn suspendată, de acele baluri şi Kermese, de seratele de la Hotel Caro1, de trenul de plăcere ce ducea la vii, unde erau plaja şi băile înainte de amenajarea ţărmului dela Mamaia, în sfârşit cine nu a simţit fiorul contagios al vieţii de cochetărie şi petreceri ce se desfăşura atât de intim şi duios, în timpul verii în Constanţa de altă dată ?

Pare că şi femeile erau mai frumoase atunci, deoarece amintirea lor mă umple de nostalgie.

Gelal Bey oferea cercului său feminin toate surprizele, distribuind cadouri comandate special la Stambul şi în fiecare săptămână sosiau colete dela celebrul cofetar, furnizor al Curţii Imperiale, Hagi Bekir, ale cărui bonboane şi rahat (locum) erau „sans rival”.

Din când în când Gelal Bey organiza şi serenade pe mare la fereastra frumoaselor sale prietene, care locuiau în odăile dinspre mare ale marilor hoteluri.

Dar toate acestea se soldau cu mari cheltueli, iar Gelal Bey se vedea după fiecare sezon obligat să mai vândă câte o fâşie de pământ, o casă sau o magazie de grâne.

Într`una din zile, Gelal Bey fiind la Megidia să-şi revadă proprietăţile, care aveau nevoe de serioase reparaţii, a rămas ceva mai mult acolo, nu atât pentru supravegherea lucrărilor, cât pentru o neaşteptată descoperire făcută într’una din proprietăţile sale, în care un mocan, Dragomir Poşircă, îşi făcuse un vad de cârciumă, rugându-1 stăruitor să-i vândă proprietatea.

Cârciuma mergea bine, cârciumăreasa era încă frumoasă şi foarte pricepută în afaceri, fire comunicativă şi antrenantă, ştia să încurce muşteriii la consumaţie, dar minunea localului, era Viorica, fata lor.

Numai de 19 ani, sveltă, plinuţă, faţă roşcovană, ca o rodie, cu ochii verzui, cu sânii ca de piatră, era una din acele frumuseţi cari apar ca o fatalitate în viaţa unora.

Toţi feciorii de bani gata îi dădeau târcoale şi întru cât nevoile de consumaţie ale localului o reclamau, Viorica ştia să fie graţioasă, cu o şiretenie caracteristică femeilor ce stau zilnic în  societatea bărbaţilor, dealtfel şi cârciumăreasa pândia, intervenind la timp ca să potolească unele porniri mai îndrăzneţe ale aspiranţilor.

Gelal Bey rămase trăsnit de frumuseţea odraslei de crâşmar, şi acest „homme à femmes” care secerase atâtea suflete la Constanţa, se poticni la Megidia, aşa că Turcul îşi găsi pistolul.

Toată energia rasei sale, tot sângele ce a clocotit în neamul său, toată patima acumulată de strămoşii săi, făcură o erupţie în urma căreia Gelal Bey se simţi întinerit.

Pradă acestor sentimente, vizitele la Megidia se repetară săptămânal, uneori se prelungiau cu câteva zile şi cu fiecare prilej omagiile erau însoţite de cadouri, încât Viorica primi cu timpul, salbe de aur, brăţări, inele, pandantive, cercei, lingerie de olandă, rochii de mătase, flacoane de parfum şi felurite ape de lavandă.

În ultima vizită Gelal Bey îi aduse un frumos costum de circasiană, de ştofă albă fină, brodată numai în fir, un şir de mărgăritare, şi o pereche de pantofi de piele roşie, cu butoni de aur.

Gelal Bey, prezentând aceste cadouri, le explică obiceiul oriental, după care cel ce aducea un asemenea dar, era obligat ca un suprem omagiu, să încalţe chiar el persoana, sărutându-i picioarele. Cârciumăreasa consimţi la aceasta, cu un surâs plin de indulgenţă, după care Gelal Bey făcând un reverenţios selamalăk, îngenunchie la picioarele frumoasei Viorica.

Apoi ridicând uşor picioruşele fetei, îi pipăi cu dibăcie pulpele învoalte, depunând o lungă sărutare pe degete, după care mângâind binişor tălpile le încălţă cu pantofii roşi, cu ciucuri şi butoni de aur.

Pasiunea turcului nu cunoştea margine, dar fata, prin complicitatea experimentată a câroiumăresei, fără ca să respingă elanurile îndrăgostitului, ştia să le îndiguiască, până ce într’o zi mama fetei socoti  nemerit momentul să regiseze acel „tête a tête” râvnit de Gelal Bey şi aşa, ca printr’o întâmplare, Viorica rămase singură în casă cu turcul.

          Ah ! ce fericită răsplată, trimisă de Cer, pentru bietul său suflet  chinuit; se simţia acum înviorat,  renăscut, mândru; întinzând braţele către frumoasa Viorica şi plin de dorinţe, clocotind de pasiune, congestionat, se repezi la ea şi luându-i  capul într’o mâna, o înăbuşi în sărutări pătimaşe apoi cuprinzând-o în braţele sale atletice, reduse până la urmă rezistenţa fetei cu care căzu pe iatac.

La acest sgomot, cârciumăreasa care pândia în prag, năvăli în odaie, însoţită de un subcomisar şi doi martori şi până ce turcul îşi veni în fire, redactarea procesului verbal de atentat la pudoare începuse.

Oricine îşi poate închipui scena ; Gelal Bey prins în ţarcul acestor făpturi interesate, era uluit. Văicărelile fetei, indignarea mamei care vocifera reclamând raparaţii, apoi subcomisarul, ofiţer de poliţie judiciară, un virtuos al scrupulelor ingenios precupeţite, încolţiră pe Gelal Bey, care copleşit, epuizat şi frânt, consimţi la toate cele, iscălind şi un act de vânzare al clădirei către cârciumăreasă, fără să mai discute oferta ei.

Dar o nenorocire nu vine nici odată singură. Revoluţia Junilor Turci schimbase starea de lucruri la Stambul. Noul Guvern înlăturând pe toţi favoriţii vechiului regim, odată cu socrul Șukri Paşa, fu demis şi ginerele, consulul  general din Constanţa.

Gelal Bey fu silit să-şi schimbe viaţa, îşi restrânse relaţiunile; de altfei simţea că dela o vreme nimeni nu-1 mai prevenea cu acel surâs binevoitor, mulţi făceau pe distraţii când treceau pe lângă el, în sfârşit Gelal Bey crezu nimerit să ocolească centrul şi se resemnă, la relaţiunile cu câţiva prieteni autohtoni, între cari şi tata, pe care-l cunoaştea din tinereţe, depe vremea când amândoi se entuziasmau la cursurile serale de literatură franceză patronate de Ambasada franceză de la Stambul.

Gelal Bey îşi găsea o reculegere în Coran şi literatură; trecea des pe la  noi, deobicei seara, după ce tata părăsia biroul său; amândoi se retrăgeau lângă havuzul din grădină şi se cufundau în lungi convorbiri, înghiţind din când în când câte un păhărel de mastică de Chios, servită cu nişte felii subţiri de pastramă de Cezareea.

Ciripitul păsărilor, canarul din colivie, cântecul fermecător al unui „biulbiul” (privighetoare), murmurul apei ce ţâşnea din havuz, calmul şi briza  serii, primele stele, întregeau decorul feeric şi plin de poezie, în care se complăceau aceşti prieteni contemplativi prin instinct.

Vorbeau de tinereţe, de timpul ce se scurge aşa de repede, de toate bucuriile vieţii cari odată petrecute, se uită şi nu revin, Gelal Bey ofta evocând versurile lui Lamartine : O temps suspend ton vol….

Când se înnopta, razele lunei învăluind boschetul într’o lumină stranie, locul părea ca din poveşti; prietenii rămâneau până în noapte târziu, încă un păhărel de mastică, încă nişte felii de pastramă, mama le mai trimitea din casă şi sugiuk (un fel de salam de carne de vacă), ouă coapte şi cafele din belşug.

Apoi evocând acel rai, Bosforul, declamau:

La lune était sereine et jouait sur les flots,

La fenêtre enfin libre est ouverte à la brise,

La sultane regarde et la mer qui se brise,

Là bas, d’un flot d’argent brode les noirs ilots.

La lune était sereine et jouait sur le flots.

Cu acest din urmă vers prietenii se pierdeau într’o reverie, din care nu-i trezea nici lătratul unor câini asmuţiţi de ropotul cailor, nici trăsurile ce treceau în goană, nici serenadele obicinuite ale palikarilor cari dădeau târcoale sub ferestrele fetelor din mahala.

Însă într’una din seri Gelal Bey fu cucerit de estudiantina condusă de Cocio, o calfă a frizerului din colţ, excelent chitarist şi cu o voce de tenor plăcută; tata pofti cântăreţii în grădină, îi rugă să le cânte „Santa Lucia” ceia ce băeţii executară frumos.

Gelal Bey adresând în franţuzeşte tatălui meu, câteva cuvinte de admiraţie, Cocio se crezu obligat să le cânte şi în limba galantă a francilor; dar cum grecii din insule au accent particular, stâlcind multe cuvinte şi neputând pronunţa  unele sunete, versurile franţuzeşti răsunau curios :

Tou es belle comé la rosa

Ma la rosa n’est pas bella

Tou es belle pour „touzour”

Ma la rosa pour un „zour”

(Se cântă pe aria La Chanson de Magali din opera „Mireille” de Gounod).

Nici n’apucă grecul să termine cântecul şi Gelal Bey bufni într’un Aman ! Aman ! şi aplicând o lovitură de picior în turul grecului, goni pe cântăreţi.

Amatorii muzicanţi se împrăştiară şi în noaptea aceea nimeni nu mai turbură reveria celor doi prieteni. Gelal Bey privia la cer, iar tata mai turna câte un păhărel de mastică.

— Ascultă Hagop Effendi, acea „voie lactée”, calea laptelui în româneşte, pe care Arabii o denumesc „calea spicului”, iar chinezii „fluviul celest” e pentru Indienii din America Centrală „calea sufletelor”, iar pentru unii francezi provinciali „Calea sfântului lacob”, nu înţeleg dece ?

— Curios, răspunde tata, ce caută Sfântul Iacob în puzderia asta de stele, ştiam că religia noastră creştină nu se cam împacă cu Astrologia şi în afară de steaua care a călatuzit pe Magi spre Bethleem, creştinismul nu se ocupă cu lumea siderală.

— Iuș Allah ! Iuș Allah ! interveni Gelal Bey, vezi Hagop Effendi, Mohemedanismul îmbrăţişează toate cele, e religia universală, de altfel e „credinţa cea adevărată”, şi evocă:

Allah ekber, Allah ekber,

La Ilahi illallah,

Muhameden resulullah !

(Dumnezeu e mare, Dumnezeu e mare, nu e un alt Dumnezeu şi Mohamed e profetul său !)

— Adevărat zici tu Gelal Bey, Dumnezeu e mare şi unul e Dumnezeu, dar sunt şi alţi profeţi afară de Mohamed, iar Iisus Christos e fiul lui Dumnezeu cel adevărat ! — Afedersiniz (să mă iertaţi) Hagop Effendi, Creştinismul e religia celor slabi, e religia umilinţei şi a pocăinţei, pe când mohamedanismul e religia bărbăţiei, a luptei care dă victoria. Vouă creştinilor vi se promite totul pe lumea cealaltă  dar nimeni nu ştie ce e acolo, pe când Mohamed singurul care a comunicat cu Dumnezeirea, a pregătit credincioşilor săi întinse bucurii pe lumea cealaltă, dar a orânduit şi pe cele pământeşti, raiul e o grădină în care poţi intra încă din viaţă !

— Gelal Bey tocmai Dta îmi vorbeşti aşa ? Deşertăcium aci jos, toate sunt deşertăciuni !

Iubirea aproapelui şi pocăinţa, iată preţul fericirei viitoare; credinţa e o înălţare sufletească, fără nimic comun cu cele pământeşti şi mai cu seamă cu cele trupeşti. Să ne înălţăm cu gândul şi cu sufletul către Dumnezeu, care este unul şi acelaşi pentru toţi, indiferent de profeţii săi !

— Uiţi prietene, că Universul e materie şi a-i nega virtuţile e semn de slăbiciune, de neputinţă.

Hagop, Effendi aziz dosdum (sfânt prieten) ascultă-mi sfatul :

„Musulmanlăia laik sin, ghel şu hak dini kabulet”.

(Eşti demn de religia musulmană, vino de treci la credinţa adevărată).

După un verset din Coran, fiecare mohamedan era obligat să propună de trei ori celui mai intim prieten păgân împărtăşirea religiei musulmane.

Acum Gelal Bey invoca pe lângă argumente teologice, frumuseţea şi avantajele acestei religii, care asigură bărbatului atâtea privilegii, atâtea plăceri între care şi poligamia, practică dealtfel patriarhală, moştenită dela primii părinţi a-i umanităţii cari erau un fel de zeităţi.

El reproşa occidentalilor că vor să complice femeia, împovorând’o cu treburi ce covârşesc puterile ei, lucru care nu e firesc, căci femeia rămâne oricum sexul slab şi bărbatul trebue s’o protejeze, fiind hotărît prin destin, ca femeia să se supună sexului tare.

Femeia trebue să rămână o operă de artă, un frumos covor pe care te odihneşti, un isvor delà care ne adăpăm, o floare ce mirosim, femeia trebue să rămână un lux, o fantezie.

Pe de altă parte Gelal Bey constată că, europenii cu toată monogamia legiferată, practicau în fond poligamia şi de ce atunci atâta făţărnicie ?

Cu toate aceste controverse, prietenii nu se certau, tata era înţelegător iar mucalitul de Gelal Bey avea haz.

Trecură aşa câţiva ani şi într’o zi prietenii fură siliţi să se despartă; isbucnise războiul, Constanţa era ameninţată, părinţii mei se refugiară, iar Gelal Bey rămase pe loc sub ocupaţie.

Armatele duşmane au devastat provincia, nici oraşul Constanţa nu fu cruţat; Gelal Bey încercă să ne salveze avutul, dar fu în zadar, tot fu prădat şi ruinat.

Reîntorşi din pribegie nu am mai găsit nimic, până şi uşile şi ferestrele clădirilor, duşumelele  acoperişul, ţevăriile de apă şi canal, totul fusese jefuit; trebuia acum refăcut totul.

Tata se reîntoarse slăbit din refugiu, avusese multe emoţiuni în timpul revoluţiei ruseşti dela Odesa, pe de altă parte grija mea care eram pe front, legăturile poştale fiind un timp întrerupte, îl consumase.

Gelal Bey pierduse doi băeţi în luptele dela Dardanele, fiica sa măritată după un magistrat se afla departe prin Irak şi pierduse urma lor, soţia sa Latiffé Hanum murise; rămase singur, trist şi cu mijloace de trai sleite.

Amândoi prietenii erau de nerecunoscut, dar tata slăbia mereu, până ce medicii ne mărturisiră boala care nu cruţă, cancerul.

Cu toate menajamentele luate de noi, tata îşi da seama de gravitate şi într’o zi mă chemă, dându-mi ultimile sale dispoziţiuni.

Gelal Bey nu era uitat, tata presimţea că şi sfârşitul prietenului său va fi dur, mă rugă să nu-l părăsesc, să-l îngrijesc bine în caz de boală, să nu-l las pe mâna cioclilor dela morgă în caz de moarte şi să-i facă o înmormântare demnă de o odraslă de Paşă.

Din când în când venia şi Gelal Bey să vadă pe tata; de astă dată nu mai stăteau în grădină lângă havuz, ci sus la etaj, în camera de culcare a tatălui meu; nu ştiu ce vorbeau, dar tata sta permanent la fereastră, privea senin şi tăcut la orizont.

Într’o zi de Mai, natura fiind în plină renaştere, aerul înbălsămat de parfumul florilor, păsările ciripind pe crengi, copii sburdând de bucurie prin  curţi, tata nu se mai trezi din vrajă şi trecu în lumea celor drepţi.

Ocupaţiile mă reţineau mai mult la Bucureşti, unde era sediul principal al întreprinderilor noastre, dar veniam des la Constanţa, unde pe lângă grija, proprietăţilor mă chema şi nostalgia locului natal. De fiecare dată, căutam pe Gelal Bey, reamintindu-i de vorbele tatălui meu, dar prietenul se arăta foarte discret și ocolia răspunsul.

Dar într’o zi desnădăjduit de a-l mai găsi,  aflu că se retrăgea ore întregi, într’o bodegă dintr’o stradă laterală, unde rămânea tăcut şi visător în faţa unei sticluţe de duzico. Găsindu-l, mă apropiu respectuos de el, îl salut şi Gelal Bey, reculegându-se, mă privi cu un surâs şi-mi făcu semn să iau loc lângă dânsul.

Vorbirăm mai multe, de una, de alta, simţeam însă că Gelal Bey avea ceva pe limbă şi se cam code  să-mi spună , în sfârşit vroind să afle cu cât am vândut terenul  din centru, de lângă Geamie, mă întrebă dacă e adevărat că aşi fi cumpărat cu aceşti bani un tablou la Paris, un mic tablou cu un nud de fetiţă.

Aflase mult e despre patima me a de colecţiona r de artă , i s e povestise felurite lucruri, unele adevărate , altele fantezii. Ii se plânseseră bătrânii noştri chiriaşi, cari pe aceste vremuri grele abea strângeau banii de chirie şi eu în loc să le scad chiria, risipiam pe blestemăţii de pânză , banii adunaţi aşa de greu de ei.

Până şi rudele mele îi arătaseră indignarea lor, mătuşile mele cel puţin au rupt vizitele, căci revoltate , spuneau că nu era chip să intri în casa aceea, unde pătrunsese duhul  rău, căci pe toţi pereţii şi în toate încăperile  te loviai de femei urâte şi goale, în poze indecente.

Gelal Bey nu era scandalizat atât de nudism, cât de laturea efemeră a pasiunii mele. El era înţelegător, foarte emancipat, cu toate că era dintr’ o generaţie cu mătuşile mele recalcitrante , totuşi, mă sfătuia la plasamente mai palpabile , bunăoară se competiţiona tocmai la Paris, premiul de frumuseţe, o mulţime de fete ce păreau rupte din rai, erau adunate acolo, îmi arătă şi o revistă cu fotografiile lor.

— Ei bine , pentr u banii cât te-a costat pânza aceea de câţiva centimetri, ai fi putut avea pe Miss Europa !

Apoi jenat, părea că o bănuială se strecurase în sufletul său, îmi vorbi însă neted :

— Ascultă dragul meu , ştiu că eşti om. de inimă, nici nu-mi închipui altfel pe fiul lui Hagop Effendi, mărul nu cade departe de pom, ştiu că ai făgăduit tatălui tău să te îngrijeşti de mine , în caz de boală, de neprevăzut ; dar  la ce bun s’aşteptăm neprevăzutul, nu-i mai bine să lichidăm acuma, peşin, eventual ceva mai puţin, dar acum… La ce bun după… şi dacă o fi să mor, să m’aruncaţi la câini !

Bine înţeles că argumentele bătrânului Gelal Bey, fiind concludente , am plecat imediat cu dânsul la bancă şi m’am executat. ,,Aferim” mi-a spus el, în semn de mulţumire .

Peste un an, în amurgul unei zile de toamnă 1-am înmormântat totuşi ca pe un mare demnitar şi astfel Gelal Bey, fostul consul general al Imperiului otoma n la Kiustengé a trecut în lumea amintirilor.

K.H. Zambaccian

Universul Literar

Sâmbătă 21 ianuarie 1939

Ilustrații de Iosif Iser reproduse după ziar

(preluare din suplimentul revistei Ararat, iulie 2020)