În ediţia din 3 septembrie publicam prima traducere din proza scurtă a lui Margit Bartfeld-Feller. La cererea cititorilor, am tradus încă una din povestirile ei despre viața pe care a dus-o în timpul deportării în Siberia

Tatăl meu a murit încă din primii ani, cei mai grei, ai exilului nostru în Siberia.  A suferit de foame ca noi toți, dar au fost și alte motive pentru care ne-a părăsit atât de repede.  În zilele acelea i-au găsit pe frații Regenbogen nu departe de sat, în pădure, morți și mâncați de furnici.  Mișa Goldberg nu știa că mama lui zăcea lângă el fără suflare, când s-a trezit dimineața.  Pe Berta Langberg au găsit-o singură-cuc, pe un prici în clădirea părăsită a școlii din Krasnoiarka, cu picioarele negre, degerate.  Când mama m-a trimis să-i duc o băutură caldă, ea încă vorbea, plină de speranță, de unchiul ei, generalul Goldberg, care va veni negreșit s-o salveze.  Speranța nu a părăsit-o până la moarte.  Ignaz Trichter era atât de înfometat încât a mâncat prea multe fructe otrăvite din pădure și a adormit pe veci, drogat.

Nu pot să uit nici lupta grea a tatălui meu cu moartea.  A fost repartizat la o muncă neobișnuită: la uscatul recoltei de grâne.  Lucra într-o încăpere supraîncălzită și trebuia să vânture și să întoarcă fără încetare grânele cu lopata.  Din păcate nu a suportat căldura și într-o zi a leșinat.  Un accident cerebral l-a doborât la pat, paralizat.  Fără asistență medicală și fără medicamente, mama l-a îngrijit până când el a reușit să se scoale din pat și să facă câțiva pași prin cameră.

Era o zi rece de iarnă.  Tata ședea pe o lăvicioară de lemn, ținând cu amândouă mâinile un toiag, de care își sprijinea bărbia.  Privirea absentă îi era îndreptată spre flăcările care jucau în sobiță.  Poate se gândea la orașul lui natal, Cernăuți, care nu mai era decât un vis îndepărtat.

În casa de peste drum tocmai murise Coca Rauchwerger, o tânără evreică, concitadina noastră.  În jurul ei alergau doi copilași, Herbert și Herta, fără să bănuiască nimic rău.  Mama mea era de față.  Tristă, dar calmă, a hotărât să-i aducă pe cei doi orfani în camera noastră, pe care eram nevoiți să o împărțim cu o rusoaică antisemită.  Mama spera că în această situație grea Dusia va avea destulă omenie ca să nu se împotrivească.  Dar ura ei oarbă față de evrei nu cunoștea margini.  În clipa în care mama i-a adus înăuntru, șovăind, rusoaica s-a rățoit:

– Asta mai lipsea, să-i adunci în casă pe puii ăștia de jidani!

În prima clipă am rămas cu toții încremeniți.  Apoi eu i-am dus pe copiii speriați într-un colțișor.  Dar cu tata s-a întâmplat ceva înfiorător.  Obrajii lui palizi și bolnăvicioși s-au făcut roșii ca focul.  Un spasm i-a străbătut tot corpul.  Am mai văzut cum încerca să se sprijine pe toiag și să se ridice, plin de mânie, dar în clipa următoare a căzut grămadă, fără cunoștință.  Era al doilea accident cerebral, după care, înfometat și paralizat, nu mai avea să se refacă.

Suferea cumplit de foame.  Bine că mai aveam gulerul de dantelă – rochia de catifea maronie o vândusem demult.  Am reușit să primesc pe el un codru de pâine.  Fericită și mulțumită m-am apropiat de patul tatei cu mâncarea mult visată.  Dar el mi-a aruncat o privire blândă și mi-a șoptit cu voce stinsă:

– Nu, fetița tatii.  E prea târziu.

În noaptea aceea a murit tatăl meu, dragul meu tată, cel care ne încuraja pe toți și ne dădea speranță, papa Moritz.

Margit Bartfeld-Feller

În românește de Hava Oren