Doina Gecse-Borgovan: DELICIILE MESERIEI DE REPORTER

Fiind formată la ”Actualităţi”, la început mergeam doar acolo unde ştiam că se întâmplă ceva, la subiecte ”de actualitate”. Mi-a luat câţiva ani să descopăr însă că marea bucurie vine din poveştile banale, din statul de vorbă pe subiecte mărunte, din viaţa normală, fără urme de senzaţional.

Exact în luna martie, s-au împlinit 9 ani de când am început să colind Transilvania, în căutare de oameni, locuri şi poveşti. Acum din păcate, n-o mai fac, dar asta e o altă poveste. Mi-a plăcut nespus de mult. Cred că mi se şi potrivea.

 

Fiind formată la ”Actualităţi”, la început mergeam doar acolo unde ştiam că se întâmplă ceva, la subiecte ”de actualitate”. Mi-a luat câţiva ani să descopăr însă că marea bucurie vine din poveştile banale, din statul de vorbă pe subiecte mărunte, din viaţa normală, fără urme de senzaţional.

Atâţia oameni minunaţi am cunoscut, atât de modeşti, de plini de bun simţ, mândri de ce fac şi de locurile în care trăiesc, încât tot timpul m-am întrebat de ce merge aşa prost ţara asta dacă peste tot dai numai de persoane mai competente decât toţi parlamentarii şi miniştrii trecuţi, prezenţi şi viitori la un loc.

Fiecare deplasare era ca un fel de val: ştiai de unde porneşti dar nu ştiai niciodată unde o să ajungi. Şi surpriza, aşteptarea, descoperirea erau o recompensă minunată.

Cea mai mare problemă era că oamenii, ca noi toţi, aveau în minte tot soiul de clişee. Dacă vine reporterul de la Cluj, sigur vine pentru viţei cu două capete, găini născătoare şi altele asemenea, aducătoare de trafic şi rating. Mulţi erau miraţi să afle că nu căutăm deloc aşa ceva.

Mai erau şi cei care deja avuseseră de-a face cu alţi reporteri şi erau îngroziţi când ne vedeau. Nu ne-a gonit nimeni niciodată, dar ni s-a întâmplat să trebuiască să înfruntăm ostilitatea celor care povestiseră ceva la microfon şi se treziseră apoi că jurnalistul respectiv le răstălmăcise complet mesajul.

Li se părea incredibil că am venit ca să aflăm doar banala poveste a pâinii de casă, sau vrem să ştim cum fac cozonacii de Paşti şi sarmalele de Crăciun.

Se uitau la noi uşor contrariaţi şi trebuia să depui un pic de efort ca să-i convingi că eşti sincer şi nu vrei decât să vorbeşti despre covata în care frământă aluatul de trei generaţii.

Şi ce bucurie atunci când omul îşi depăşea emoţiile, uita de nedumerire, nu te mai privea ca pe un străin şi începea să povestească.

Ce desfătare pentru ureche: o voce molcomă care spune tihnit o poveste obişnuită, despre o zi obişnuită, cu o grămadă de regionalisme pe care le ador: moşocoarne, silvoiţă, groscior.

Mai erau unii interlocutori care credeau că în faţa microfonului trebuie să vorbească ca ”domnii de la Bucureşti” şi atunci eram obligaţi să înghiţim pe nemestecate nişte fraze lungi, sforăitoare, în limbajul de lemn care de regulă se revarsă la radio sau la televizor.

Era greu să-ţi ascunzi un căscat, să dai din cap aprobator, să te prefaci că urmăreşti cu interes, pentru că nu vroiai să-l sperii pe om, pentru că ştiai că lucrurile cu adevărat importante vor fi rostite abia după ce şi-a epuizat frazele cioplite şi dedublarea l-a obosit suficient.

Dar ce bine te simţeai când, după o oră de înregistrare, încet-încet, cu paşi mici şi întrebări potrivite îi spuneai că vrei altceva, vrei să fie el, n-ai venit nici ca să-l pui la zid şi nici ca să-i răstălmăceşti cuvintele.

Era ca o vrajă care se crea între interlocutor şi tine, parcă nici timpul nu mai insemna nimic, tu te gândeai că ai putea să trăieşti aşa o viaţă întreagă: stând şi ascultând.

Greu de descris în cuvinte ce magie se năştea acolo, în jurul microfonului.

Şi câţi prieteni ne-am făcut, care după câteva ore de înregistrări şi poveşti ne luau la ei acasă, ne aşezau la masă, ni se destăinuiau ca unor vechi cunoştinţe.

În câte locuri am promis că ne vom întoarce negresit, să savurăm în tihnă locurile şi compania de nepreţuit.

Nu ne-am întors niciodată nicăreri… De fiecare dată goana, lipsa timpului, căutarea altor poveşti ne-au fost potrivnice.

Şi dacă-mi dorec ceva cu adevărat, este să am odată şi odată vreme să bat la pas toate locurile prin care am trecut ca reporter, să zabovesc mai multe zile în locurile pe care le iubesc fără rezerve şi să mai am privilegiul de a asista la mici poveşti de viaţă ale unor oameni pe care am încercat să nu-i dezamăgesc niciodată.

 

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *