Descendenții

Merav Michaeli, președinta Partidului Muncii, ministrul transporturilor este urmașa unor remarcabili foști redactori ai ziarului Új Kelet (dr. József Fischer și dr. Rezső Kasztner).

Yair Lapid, președintele Partidului Yesh Atid (Există viitor), actualmente ministru de externe și peste doi ani prim-ministru, este fiul lui Tommy Lapid, cunoscut om politic, publicist și ziarist, care timp de mai multe decenii a colaborat la ziarul Új Kelet. Ei au fost deja pomeniți în Baabel – excelentul articol scris de Tiberiu Ezri, Nepoata lui Kasztner, precum și articole ale Evei Galambos și ale altora, privitoare la scrutinul din Israel.

În continuare voi prezenta ascendenții lor, accentuând legătura acestora cu ziarul Új Kelet dar și cu unele evenimente colaterale legate de viața și activitatea lor.

Ascendenții

Dr. Fischer József (1887-1952) a fost străbunicul lui Merav Michaeli. Fiica lui, Elisabeth, a fost soția lui Rezső Kasztner. După stabilirea lor în Palestina, în anul 1946, s-a născut unica lor fiică Susana (Zsuzsa), mama lui Merav Michaeli.

Dar cine a fost Dr. Fischer József? Reputat avocat, publicist, om politic, fruntaș comunitar neolog și sionist, dr. Fischer József a fost în perioada interbelică o personalitate remarcabilă și prestigioasă a evreimii clujene și transilvane.

Ca absolvent al Facultății de Drept la Budapesta, a fost angajat la biroul deputatului de origine evreiască Vilmos Vázsonyi. Acesta a fost un apreciat jurist în epocă, cunoscut pentru vederile sale democratice, în mai multe rânduri parlamentar, primul evreu ajuns ministru al justiției în Ungaria (în guverne liberale din 1917-1918).

În 1913 își deschide un birou de avocatură la Cluj și în paralel își începe activitatea publicistică la ziarul Esti lap (Gazeta de seară) al cărui redactor șef va ajunge mai târziu. După Primul Război Mondial, când Transilvania a devenit parte a României Mari și influențat de avântul mișcării de deșteptare națională evreiască, dr. Fischer se alătură trup și suflet mișcării sioniste transilvănene, devenind unul din liderii ei.

Încă de la prima apariție la Cluj a săptămânalului Új Kelet (19 decembrie 1918) devine colaborator extern, iar apoi în perioada 1920-1922, când ziarul devine cotidian (cu şase apariții săptămânale), ocupă funcția de redactor șef. În această calitate a asigurat legătura Uniunii Naționale a Evreilor din Transilvania UNET cu redactorul responsabil al ziarului, Ernő Marton. După 1922 Ernő Marton redevine redactor șef, iar dr. Fischer rămâne un colaborator prolific și susținător de nădejde al ziarului.

Între 1919-1944 dr. Fischer a ocupat numeroase funcții comunitare, publice și politice.

– Între 1919-1940 este ales în repetate rânduri președinte al Comunității Evreilor de Rit Occidental din Cluj CEROC (neolog), funcție pe care o deține până în aprilie 1944, când aceasta a fost desființată. În aceaști 25 de ani, împreună cu rabinii șefi Mátyás Eisler și Moshe Weinberger, cu care a colaborat îndeaproape, a asigurat comunității neologe rezultate remarcabile, stabilitate, predictibilitate și într-un cuvânt, normalitate.

– Între 1923-1930 este președintele UNET, apoi președintele Partidului Evreiesc, filiala Transilvania, până în 1938, când noua constituție a Regelui Carol al II-lea desființează toate partidele politice.

– Între 1928-1933 este de mai multe ori parlamentar în Camera Deputaților, întâi pe lista Partidului Național Țărănesc (1928), apoi pe lista Partidului Evreiesc (care a reușit să treacă pragul electoral în 1931 și 1932). A fost deputat de Maramureș, pentru că locuise un timp la Slatina, în Transcarpatia-Ucraina.

A făcut parte din Clubul Parlamentar Evreiesc (împreună cu celălalt cunoscut fruntaș sionist transilvănean Dr. Fischer Tivadar). A fost un parlamentar activ și apreciat, cu multe discursuri și inițiative. A luat cuvântul în fiecare legislatură pe marginea bugetului de stat și a avut intervenții punctuale legate de modificarea legii cultelor(1929), a legii învățământului (1930), a sărăciei și șomajului în Maramureș (1932) și alte probleme. În 1931 a avut o confruntare directă și curajoasă în Parlament cu liderul antisemit și xenofob al ligii Apărării Naționale Creștine, A. C. Cuza.

– Între 1926-1930 a fost și consilier municipal la Cluj. (În 1930 numărul consilierilor evrei fiind destul de mare, Ernő Marton a fost numit viceprimar.)

– În 1938 este numit președintele Biroului Israelit Transilvania-Banat, instituție cu caracter mai mult religios care reprezenta interesele comunităților neologe din zonă.

– În 1927 a fost membru în prezidiul Congresului Mondial Evreiesc, participând ca șef al delegației sioniștilor transilvăneni la Congresul de la Basel.

În primăvara anului 1940, a vizitat Eretz Israel (Palestina) împreună cu cunoscutul fruntaș comunitar Rozsa Mór. La întoarcere au conferențiat în fața unui public numeros despre situația economică și culturală țării aflate sub mandat britanic.

– A fost primul președinte al Clubului Sportiv Haggibor (1920), apoi președinte de onoare, membru în conducerea filarmonicii Goldmark, mulți ani președintele lojii masonice Shalom (B’nai Brith) din Cluj.

În toată această perioadă au ieșit în evidență calitățile sale: hărnicia, calmul, înțelepciunea,  bunul simț, buna orientare politică, talentul de a-și alege colaboratorii etc.

După Al Doilea Arbitraj de la Viena (30 august 1940) prin care Transilvania de Nord trece sub administrație maghiară, legislația antievreiască din Ungaria se aplică și în teritoriile nou dobândite. Este începutul sfârșitului evreimii clujene care, după ocuparea Ungariei de către trupele germane din martie 1944, culminează cu ghetoizarea, deportarea și exterminarea majorității ei covârșitoare.

În aprilie 1944 se desființează comunitățile evreiești din oraș, locul lor fiind luat de Judenrat (consiliul evreiesc, subordonat Gestapo-ului local) din care făceau parte foștii președinți ai comunităților, rabinii șefi și alte notabilități comunitare. Componența acestuia s-a modificat de mai multe ori. Dr. József Fischer a făcut parte tot timpul din conducerea Judenrat-ului clujean, iar după ghetoizarea populației, a fost președintele acestui organism. La mijlocul lunii aprilie, Dr. Fischer, împreună cu alți fruntași comunitari transilvăneni sunt convocați la Budapesta, la cartierul general al lui Eichmann, de unde li se transmit instrucțiuni. Înființarea ghetourilor era iminentă.

Între 3-13 mai, toată populația evreiască a Clujului și împrejurimilor, cca. 18. 000 de persoane, au fost înghesuiți în condiții inumane sub șurele deteriorate ale Fabricii de cărămizi. Apoi între 25 mai și 9 iunie, şase trenuri speciale au transportat evreii în condiții de nedescris în lagărele de la Auschwitz-Birkenau.

În 10 iunie 1944, Dr. József Fischer cu familia şi alţi evrei din Cluj, în total 388 de persoane, au plecat din Cluj cu trenul Kasztner la Budapesta, apoi în lagărul Bergen-Belsen, ca în final să ajungă în Elveția.

După încheierea războiului familia Fischer s-a stabilit în Eretz-Israel.

Dr. József Fischer s-a stins din viață în Israel, în 1952, la numai 65 de ani. Nu am informații despre ultimii săi ani de viață. Cert este că, spre deosebire de majoritatea foștilor redactori ai cotidianului Új Kelet ajunși în statul evreu, el nu a devenit colaborator al ziarului care și-a reînceput apariția sub conducerea lui Ernő Marton în 11 august 1948 la Tel-Aviv.

După încheierea războiului şi revenirea supravieţuitorilor lagărelor de naziste, lui József Fischer şi altor fruntaşi ai comunităţii li s-au adus numeroase reproşuri, privind activitatea în conducerea Judenrat-ului clujean înainte și după ghetoizare și apoi plecarea în trenul lui Kasztner. Principalul reproș a fost că după întâlnirea cu Eichmann, nu au alertat populația evreiască, pentru a se putea salva (să se ascundă sau să fugă în România).

Un alt reproș a fost modul netransparent de întocmire a listei celor care urmau să plece în Elveţia (lipsa criteriilor de alegere), favorizarea rudelor și prietenilor. Toate aceste chestiuni sunt controversate până în ziua de astăzi; neavând acces la documente, îmi este foarte greu să emit sentințe sau păreri. de aceea încerc să redau doar faptele.

Consider important de amintit două inițiative ale lui dr. József Fischer, care ținteau supraviețuirea populației evreiești din Cluj prin cultură și educație.

În 13 decembrie 1936 la CEROC s-a sărbătorit jubileul de 50 de ani de la sfințirea sinagogii. Au avut loc o serie de festivități organizate în principal de președintele comunității și rabinul șef. Cu ocazia acestui eveniment dr. József Fischer a prezentat o informare exhaustivă despre activitatea depusă de-a lungul deceniilor, făcând și propuneri, în premieră, privind construirea unui Cămin Cultural Evreiesc și înființarea unui Gimnaziu neolog (exista doar școală elementară).

Căminul Cultural era o veche dorință a evreimii clujene. Aproape toate manifestările culturale și educative ale comunităților din Cluj se desfășurau în spații închiriate (de exemplu sala de festivități a Camerei de Comerț Cluj, etc.). Funcţionau mai multe instituții culturale evreieşti, precum Filarmonica Goldmark şi un cerc dramatic, se organizau conferințe, comemorări, lansări de carte și alte evenimente culturale. Doar o mică parte aveau loc la sinagogă sau în sălile de clasă ale școlii elementare. Căminul Cultural urma să deservească toate comunitățile clujene.

În 1937 CEROC achiziționează un teren de cca. 1400 m² pe str. Rudolf (actuala Decebal) nr. 17, foarte aproape de sinagogă. S-au achiziționat și sute de mii de cărămizi. Acțiunea era susținută de donatori: dr. Mózes Farkas, directorul general al Fabricii Dermata, de Ernő Farkas și dr. Jenő Lustig. Din păcate, al Doilea Război Mondial cu toate grozăviile sale, culminând cu Holocaustul, a zădărnicit ridicarea construcției, dar dorinţa a rămas.

După război, în vara anului 1946, la apelul Rabinului Șef al României, dr. Alexandru Șafran, s-a demarat o colectă publică pentru finanţarea reconstrucției sinagogii neologe distruse de bombardamentul aliat din 2 iunie 1944. Apelul fixa trei obiective: reconstruirea și reinaugurarea sinagogii neologe (care se va numi Templul Memorial al Deportaților Evrei din Cluj), ridicarea unui Palat Cultural Evreiesc (era atașată și o schiță a edificiului) și amplasarea unor plăci memoriale cu numele donatorilor în incinta sinagogii. Textul menționa că Palatul Cultural trebuia să vestească voința de viață a poporului evreu.

Sinagoga s-a refăcut și la 31 august 1947 a fost reinaugurată (lucrările au continuat până în 1952), plăcile memoriale s-au amplasat, dar Palatul Cultural a rămas o doleanță. Poate nu era momentul, puterea comunistă avea o altă concepție despre drepturile minorităților naționale, dovadă că în curând, în 1949, s-au desființat prin lege toate societățile și fundațiile evreiești care desfășurau activități sociale, de sănătate, culturale, sportive, filantropice, sioniste etc. De-a lungul deceniilor care au trecut toate manifestările culturale evreiești s-au desfășurat în săli închiriate, ori obținute prin bunăvoința gazdelor.

În 2011, când s-a lansat proiectul Înființarea Complexului Comunitar Evreiesc Cluj, str. Horea nr. 21-23, inițiatorii au considerat că a venit momentul ca acest deziderat vechi al evreimii clujene să se realizeze. Centrul Cultural Evreiesc va funcționa în vechea clădire a Școlii elementare neologe care s-a refuncționalizat și reabilitat pentru acest scop. Iată că după aproximativ 85 de ani inițiativa lui dr. József Fischer este pe cale să se realizeze!

Înființarea unui gimnaziu neolog la Cluj încerca să soluționeze, măcar parțial, situația catastrofală a copiilor evrei clujeni, care din 1927 (de 9 ani) nu puteau urma cursurile medii (liceale). Cum s-a ajuns la această situație?

Între 1920-1927 a funcționat la Cluj Liceul Tarbut, cu limbă de predare maghiară și ebraică. În 1924, noua lege a învățământului (legea Anghelescu), cerea ca la Tarbut instruirea elevilor să se facă în limba română și ebraică. Conducerea liceului și a comunităților (mai ales a celei ortodoxe) au refuzat înlocuirea limbii maghiare, în care au crescut părinții și bunicii elevilor în cauză, drept pentru care în 1927 Liceul Tarbut a fost desființat. La Oradea, Timișoara și Satu Mare, liceele evreiești au funcționat până în 1940, grație înțelepciunii și deschiderii spre compromis a rabinatului și a conducerii comunităților. Iar la Cluj a rămas doar Școala elementară neologă (înființată în 1904), unde se preda și limba română. La comunitatea ortodoxă au funcționat punctual ieșive care nu eliberau acte oficiale la absolvire. La Școala elementară neologă învățau cca. 300 de copii și tot aici se țineau orele de religie pentru copiii care reușeau cu mari greutăți să se înscrie la liceele românești. Fără nota de la religie nu li se încheia media anuală. Și eu am fost în această situație în 1946-1948.

Acțiunea insistentă de românizare din perioada interbelică a dus și la situații paradoxale, de exemplu copiii evrei nu se puteau înscrie la școlile maghiare. Ca urmare între 1927-1940 mulți copii evrei nu-și puteau face studiile liceale. Necunoașterea limbii române le crea tinerilor evrei greutăți suplimentare la universitate, unde și așa funcționa uneori numerus clausus. Mulți tineri din familiile mai înstărite au studiat în străinătate.

Inițiativa înființării unui gimnaziu evreiesc în 1936 a eșuat. Ulterior la Cluj au mai funcţionat câteva şcoli evreieşti. În noiembrie 1940, după al II-lea Arbitraj de la Viena, s-a înfiinţat Liceul Coeducaţional Evreiesc, finanţat de comunităţile evreieşti clujene. (Legislaţia maghiară a eliminat elevii şi profesorii evrei din şcolile publice.) Acest liceu şi-a încetat activitatea odată cu ghetoizarea şi deportarea la Auschwitz. Majoritatea covârşitoare a elevilor şi cadrelor didactice a pierit în deportare.

După război a luat fiinţă Liceul Evreiesc din Cluj, care a fost desfiinţat de Legea Învăţământului din 1948. În aceeaşi perioadă a funcţionat și un liceu industrial evreiesc.

Dr. Rezső Kasztner (1906-1957) jurist, publicist, redactor, fruntaș sionist. S-a născut la Cluj, într-o familie înstărită de comercianți. Tatăl său era un evreu religios. A mai avut doi frați. A absolvit Facultatea de Drept la Cluj. La absolvire cunoştea cinci limbi, apoi a mai învățat idiș, ebraică și aramaică.

Încă de la 15 ani aderă la idealurile sioniste de deșteptare națională și de întemeiere a unui stat național în Palestina. Activează în cadrul organizațiilor de tineret sioniste de stânga Barissia (a cărui președinte a fost în câteva rânduri) și Ichud.

În 1924 este angajat de Ernő Marton la cotidianul Új Kelet. La început era reporter sportiv, iar apoi comentator de politică internă. Între 1929-1931 a fost corespondentul ziarului şi al Agenţiei RADOR la Parlamentul României. Împreună cu Ernő Marton a realizat interviuri de mare răsunet cu politicieni de frunte ai țării, precum Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod și Nicolae Iorga.

În 1930, împreună cu Dezső Schőn, corespondentul de Maramurureș, asistă (neputincios) la incendierea cartierului evreiesc din Borșa-Maramureș de către populația locală întârătată de legionari și preoții locali. Peste 2500 de persoane au rămas fără acoperiș. Încercă să-i ajute pe evreii sinistrați să părăsească localitatea. O bună parte din evenimente sunt relatate în premieră în Új Kelet.

Este angajat la cabinetul deputatului József Fischer, cu a cărui fiică, Elisabeth, s-a căsătorit în 1934. A condus campaniile electorale ale lui József Fischer în circumscripţia Maramureş, unde candida pentru Camera Deputaţilor.

În 1931, după înființarea Clubului Parlamentar Evreiesc, din care făceau parte și doi deputați clujeni (dr. József Fischer și dr. Tivadar Fischer), devine secretarul acestui club, evidențiindu-se ca un bun negociator în rezolvarea problemelor delicate.

Şi-a propagat convingerile sioniste prin nenumărate conferințe, simpozioane și articole publicate în Új Kelet. Era împotriva asimilismului în care evreimea maghiară și transilvană s-a complăcut în după 1867.

În perioada interbelică i-au apărut patru volume, în care trata problema emancipării evreilor și viitorul lor în Ereț Israel. A fost printre primii critici ai Mandatarului Britanic din Palestina care limita numărul de vize acordate evreilor doritori să facă alia după venirea la putere a lui Hitler (1933).

După al Doilea Arbitraj de la Viena (30 august 1940), când Transilvania de Nord a trecut sub administrație maghiară, printre primele măsuri luate de noua guvernare a fost interzicerea cotidianului Új Kelet (3 septembrie 1940). Întreaga redacție a ziarului, în frunte cu Ernő Marton, s-a mutat la Budapesta, sperând că acolo vor putea supravieţui.

La fel a făcut și Rezső Kasztner care, ajuns în capitala Ungariei, s-a angrenat imediat în acțiunile de salvare ale evreimii maghiare. În perioada mai-iunie 1944, după tratative cu emisarii lui Eichmann la Budapesta și plata unei însemnate sume de bani și aur, reușește să salveze 1684 de evrei (din care 388 clujeni), organizând așa-numitul tren Kasztner. Cei îmbarcaţi în acest tren au călătorit pe ruta Budapesta-Bergen-Belsen (lagăr de triere, unde au rămas câteva luni) ajungând în final în Elveția.

După război familia Kasztner s-a stabilit în Israel și în 1946 s-a născut fiica lor Susana (Zsuzsa).

În august 1948 publicaţia Új Kelet s-a reînfiinţat la Tel-Aviv sub conducerea lui Ernő Marton și Dezső Schőn. Kasztner s-a alăturat de îndată grupului de redactori clujeni supraviețuitori ai Holocaustului, devenind corespondent. După 1953 a fost redactor de noapte al ziarului.

În 1954 i se întentează un proces cu acuzația de colaborator cu naziștii (4 capete de acuzare) și în 1955 este găsit vinovat. Face recurs, dar în 1957, în fața casei sale, este asasinat de extremiști evrei. Avea doar 51 de ani. Peste un an, în 1958, Curtea Supremă din Israel anulează acuzațiile, considerând că a fost o eroare judiciară și îl achită. Este reabilitat, iar denunțătorul este condamnat pentru calomnie.

În timpul procesului, Ernő Marton i-a permis lui Kasztner să trimită reportaje despre cele petrecute la tribunal, fiind primul ziarist din Israel care a trimis relatări de la propriul proces.

Abia în 2007, Memorialul Yad Vashem (condus temporar de bunul său prieten Tommy Lapid) a acceptat ca prețioasa sa arhivă să fie predată de către familie bibliotecii muzeului.

Tommy Lapid ( Tommyslav Lampel, Yosef Tommy Lapid) (1931-2008), jurist, reporter de radio și televiziune, publicist, scriitor, deținător de funcții publice, politician de centru-dreapta, ministru. A fost tatăl lui Yair Lapid, ministrului de externe din noul guvern israelian (N. Bennett-Y. Lapid)

S-a născut la Novi Sad, în fosta Iugoslavie. Părinții erau evrei de cultură maghiară, așkenazi. Tatăl său a fost avocat și publicist. În 1944 familia s-a refugiat la Budapesta. Aici tatăl său a fost arestat și deportat la Mauthausen, unde a decedat cu două săptămâni înainte de eliberare. Mama (Ecaterina) și tânărul de 13 ani s-au ascuns într-o casă aflată sub protecţia ambasadei suedeze, din str. Pozsony. După 15 octombrie 1944, când puterea a fost preluată către formația extremistă a Crucilor cu Săgeţi (Nyilas) condusă de Szálasi, situația a devenit dramatică. Tommy și mama au fost duși într-un convoi de evrei spre Dunăre pentru a fi împușcați, dar în urma unui atac aerian sovietic, convoiul s-a dispersat și cei doi s-au adăpostit într-un WC public, de unde au reușit să fugă. Curând după aceea Budapesta a fost eliberată de militarii sovietici. Uciderea tatălui său și drama din timpul terorii nyilaşiste au lăsat amintiri de neșters în memoria tânărului Tommy, amintiri care l-au însoțit toată viața.

În 1948, după declararea independenţei statului Israel, familia Lampel face alia. Încă de la debarcarea din Haifa, Tommy Lapid se prezintă ca voluntar în armată. Își satisface stagiul militar în perioada 1950-1953 ca radiofonist și în paralel studiază dreptul la Universitatea din Tel-Aviv (a absolvit în 1957). Încă din studenţie este angajat la cotidianul de limbă maghiară Új Kelet. Aici face cunoștință cu faimosul scriitor și ziarist Ephraim Kishon care i-a apreciat talentul și l-a angajat secretar. El i-a sugerat să-și schimbe numele în Lapid. Decenii de-a rândul, cei doi au fost titularii unor rubrici foarte gustate de cititori în numărul de vineri al ziarului. La redacție l-a cunoscut pe Rezső Kasztner, cu care a devenit bun prieten.

S-a căsătorit cu Shulamit Lapid, cunoscută romancieră în Israel. Părinții ei erau originari din Transilvania, sioniști, au făcut alia în perioada interbelică. Au avut doi fii și o fiică.

La recomandarea lui Ephraim Kishon a fost angajat la cotidianul israelian de mare tiraj Maariv, de orientare centristă. În scurt timp a ajuns în echipa redacțională, fiind trimis corespondent la Londra timp de 4 ani.

Din această perioadă și-a început prodigioasa carieră de comentator de radio și moderator de emisiuni de televiziune. A moderat mulți ani emisiunea politică cu mare audiență numită PoPolitika, unde aveau loc discuții foarte tăioase, uneori dure. Apoi a ocupat importante funcții publice: președinte al Uniunii Canalelor de Televiziune din Israel (1979-1984) și director al Mediilor Publice din Israel. Încă de atunci a militat pentru secularizare în Israel, adică separarea clară între stat și religie (cu referință mai ales la evreii ultraortodocși). În anul 1998 a primit Premiul Sokolov pentru publicistică (radio).

În a doua parte a anilor `90 a intrat în politică alături de partidul antiortodox de centru dreapta Şinui, care la alegerile din 1999 a obținut 6 mandate în Knesset. În perioada 1999-2006 a devenit președintele partidului. La alegerile din 2003 partidul său obține 15 mandate, cel mai bun rezultat realizat vreodată, și devine al treilea partid ca pondere în Knesset după Likud și Partidul Muncii. Primul ministru Ariel Sharon invită partidul Şinui în coaliția de guvernare și Tommy Lapid devine ministrul justiței (2003-2004) și vicepremier.

Printre principiile de guvernare pe care le-a dorit partidul Şinui la intrarea în coaliție se numără: serviciul militar obligatoriu și pentru tinerii ultraortodocși, introducerea căsătoriei civile, funcționarea transportului în comun sâmbătă, retragerea unor subvenții exagerate plătite de stat unor familii numeroase (mai ales ultraordoxe), desfințarea Ministerului Cultelor etc. Nu vi se par cunoscute și astăzi?

În 2004 Şinui părăsește coaliția în semn de protest pentru că guvernul i-a finanțat pe ultraordocși cu sute de milioane de șekeli. Locul lui este luat de partidul ultraortodox Agudath Yisrael. De atunci partidul a scăzut în popularitate și în 2006 nu a mai intrat în Knesset. A fost sfârștul carierei politice a lui Tommy Lapid. Un timp a fost președintele consiliului de administrație al Memorialului Yad Vashem (2006), membru de onoare al Fundației Internaționale Raoul Wallenberg, președintele Asociației de Șah din Israel etc. Toată viața a luptat pentru păstrarea vie a memoriei Holocaustului. Pe drept cuvânt a fost numit un demolator de tabu-uri. A dorit cu ardoare ca Israelul să devină un stat laic, democratic, modern, apropiat de doctrina liberală a țărilor din Vestul Europei și USA. A fost un apropiat a lui Ehud Olmert, prim-ministru al Israelului între 2006-2009. A scris câteva cărţi și două piese de teatru.

A decedat în 2008, în urma unui cancer necruțător, la vârsta de 76 de ani.

O stradă din cartierul Veternik din Novi Sad a fost denumită ulica Tomija Josefa Lapida.

În 2017, Yair Lapid, fiul său, a publicat volumul de memorialistică Memories After My Death: The Story of My Father, Joseph Tommy Lapid (Amintiri după moartea mea: Povestea tatălui meu, Joseph Tommy Lapid).

Andrei Zador