Nu mai există, au fost îngropate încetul cu încetul pentru ca astăzi să dispară complet. Să nu credeți că sunt o fire care mă amăgesc, că mă entuziasmez repede. Încă înainte de 1989 am fost reținută în ceea ce privește evoluțiile viitoare, concret atunci mă gândeam la antisemitism. Eram convinsă că după căderea regimului ceaușist, antisemitismul latent care uneori ieșea la suprafață, va izbucni, nemaiexistând o stavilă pseudoideologică despre egalitatea tuturor. Din păcate, am avut dreptate, așa s-a întâmplat, este adevărat, încetul cu încetul s-a mai atenuat, prin strădania unor oameni politici cu gândire democratică și prin constrângeri din afară – condiționarea intrării noastre în NATO și UE, au apărut și legi care sancționau manifestările antisemite. Dar, mai ales odată cu izbucnirea pandemiei, ele au reizbucnit sub o formă sau alta în Europa chiar și în România.

În ultimul timp, nu atât acest aspect mă îngrijorează cel mai mult, ci tabloul românesc pe ansamblu. Și aici intervin iluziile mele. Mi-am făcut iluzia și am dat de câteva ori câte un cec alb (cu rețineri, totuși la vârsta mea nu pot fi chiar atât de naivă) pentru personaje și ideologii despre care credeam că vor funcționa. Am crezut că prezența noastră în organizațiile europene, nu toate perfecte, dar totuși cele mai bune, ne vor inspira, mai ales că în multe părți și-au demonstrat eficiența. Am crezut că ideile liberale, ecologice, chiar și social-democrate occidentale, opoziția majoritară față de extreme – fie de dreapta, fie de stânga – vor fi preluate și încetul cu încetul ne vom apropia de structurile, abordările progresiste, moderne ale Occidentului.

Din păcate (va trebui să folosesc de mai multe ori această expresie), m-am înșelat. Partide politice în care am crezut și le-am votat, personalități pe care le vedeam în elita conducătoare, au picat examenul progresului, nu întotdeauna din cauza propriilor slăbiciuni, ci fiindcă nu au primit sprijin, ideile lor nu corespundeau intențiilor și obiectivelor grupărilor politice care doreau să pună mâna pe putere, inclusiv celor din partidele din care făceau parte, sau pe care se sprijineau. Și atunci au decis să se retragă. (Alții nici nu au încercat să se implice). Nu am să uit când la începutul anilor 90, pe vremea Convenției Democratice, Andrei Pleșu, independent, a fost numit ministru de externe. După un an și-a dat demisia. Nu am să-i uit nici cuvintele: poți fii bun, dar dacă nu ai în spate sprijinul unui partid, nu poți face nimic. Și dacă nu vrei să te înrolezi, nu ai ce căuta în politică – m-am gândit eu după ce l-am ascultat. A fost o constatare logică. Problema era ce interese urmărea acel partid care considera că ministrul nu era cel pe care îl dorea.

Am salutat apariția USR, mai bine zis a nucleului său inițial, USB. Mi-a plăcut programul ecologist, dar puțin mai târziu mi-am dat seama că ceea ce a susținut pe-atunci Nicușor Dan, respectiv că formațiunea sa nu are niciun fel de ideologie și că va urmări obiective pragmatice, nu poate rezista. Nu ai cum să strângi în spate niște oameni cărora să nu le oferi o cale, un model. M-am iluzionat că USR va fi cel mai modern partid de tip occidental din România. Poate în teorie așa este și astăzi, dar intrigile, lupta pentru putere, lipsa de compromisuri necesare pentru a acționa împreună cu alte forțe, m-au făcut să renunț la această iluzie.

Neavând alte opțiuni, m-am oprit la liberali și aici, recunosc cu mâna pe inimă, oarecum din motive subiective. Să nu mă înțelegeți greșit, susțin multe dintre ideile liberale (nu toate), dar simpatia mea s-a îndreptat spre Ludovic Orban. Repet, este o chestiune pur subiectivă. Mi-a plăcut… vocea, faptul că în tinerețe a fost un fel de beatnik, cântă la chitară (sau la mandolină) și am avut impresia că are și simțul umorului și respinge discriminările. A avut și câteva abordări de bun simț în probleme interne și internaționale. Dar lupta pentru putere l-a corupt și pe el. Un om cu principii nu are voie să renunțe la ele numai ca să obțină voturi. M-au oripilat pur și simplu ultimele lui declarații care îl apropie de conservatorismul PSD-ului și chiar al formațiunii AUR. Cineva ar putea spune că după ce va fi reales lider al partidului, își va schimba atitudinea, revenind la principiile liberale și democratice. Chiar dacă ar face-o, pentru mine cel puțin, omul este compromis.

Despre Florin Câțu, adversarul lui, nu am prea multe de spus. Pentru mine nu avut și nu are pe vino-ncoace, nu-mi place nici tactica lui în lupta pentru putere, parcă ai dori ca lucrurile să fie mai subtile, nu atât de brutale, atât de la vedere. Dar nu aceste lucruri mă deranjează cel mai mult, ci abordarea lui privind problemele economice. Nu știu cine îl sfătuiește, dacă îl sfătuiește cineva, sau dacă ascultă pe cineva. Așa cum se prezintă situația, mă îngrijorează că noi, adică România, ne îndreptăm către o catastrofă economică. În primul rând ne iluzionăm că vom avea cel mai mare procent de dezvoltare economică. Nu este adevărat, este doar recuperarea a ce am pierdut în pandemie. Nici nu vreau să mă gândesc la datorii, nu numai împrumuturi, ci balanțele de cont curent sau cele comerciale. Un alt exemplu – Planul de redresare și reziliență al UE. Am studiat anul trecut acest plan atunci când s-a lansat, pentru un articol pe care l-am scris. Cea mai mare parte din ceea ce a inclus România în proiectul ei, sub îndrumarea lui Florin Câțu, nu există în recomandările UE. Din păcate, impresia mea este că aici au avut dreptate cei din PSD când au criticat programul românesc. Să fie clar, acele miliarde de euro pot fi cheltuite pentru obiective bine definite de UE, nu ceea ce vrem noi, și sub un strict control. Ele vor fi supuse aprobării UE, fiecare în parte.

În ultimă instanță, nu părerea mea contează. Dar eu cred că așa gândesc foarte mulți români. Poate nu se apucă să analizeze fiecare părticică sau fiecare gest al oamenilor politici, dar văd rezultatele și ele nu sunt strălucite. Și care va fi concluzia finală? ”Nu sunt mai buni ca ceilalți”. O concluzie foarte periculoasă, deoarece în spatele ei se află spectrul singurei opțiuni politice netestate până acum: AUR. Și aceasta ar însemna că degeaba am făcut revoluția.

Eva Galambos