De cele mai multe ori sunt atentă la întâmplările din jurul meu, uneori ele mă includ și pe mine, alteori nu, le observ cel mai bine pe cele frumoase. E ca și când aș face o colecție de momente, la fel cum alții colecționează căni cu inscripții haioase, eșarfe colorate sau magneți de frigider. Uneori, întâmplările din colecția mea sunt bizare sau pline de emoție, de necrezut sau nostalgice și multe îmi revin mereu în memorie. Azi am să creionez una dintre ele, care îmi aduce adesea un surâs în gând.

Pe strada pietonală care străbate centrul orașului, pe vreo doi kilometri, de la teatru până la gară, sunt multe cafenele, restaurante, magazine, librării la parterul celebrelor palate orădene, pline de eleganță, pline de culoare și de atmosfera frumosului început de secol XX, când războaiele și comunismul încă nu sluțiseră fața umanității. Strada aceasta, ca multe altele din oraș, e plină și de porumbei. Fiindcă de-a lungul străzii, în două locuri, avem fântâni arteziene, porumbeii își fac veacul în preajma lor, mai ales vara. Din păcate ei murdăresc fațadele clădirilor și astfel, într-o oarecare disperare de cauză, spre a le stopa înmulțirea, acum vreo trei ani, s-a dat o hotărâre de consiliu local prin care se interzicea hrănirea porumbeilor. Ești pasibil de amendă dacă ești prins asupra faptului. Totuși mulți cetățeni mici sau mari le aruncă bucățele de pâine, sau le fac o mică porție din covrigul cu semințe savurat în timpul plimbării.

La unul dintre capetele pietonalei, e un domn în vârstă care îi iubește în mod special și atunci când hrănește porumbeii e mai înțelept să ocolești zona, fiindcă îți va face observație dacă, fără să-ți dai seama, îi zburătăcești… Mă gândesc de multe ori că sunt, poate, singurii lui prieteni.

Unul din magazinele de pe stradă vinde pâine, e un brand mai nou care promovează pâine artizanală, patiserie cu aparență de ”acasă” și alte câteva bunătăți, nu multe, cu mare succes la trecători. Trec și eu adesea pragul acestui magazin și, intrând pentru târguielile nu chiar zilnice dar frecvente, așteptam să-mi vină rândul. Între timp, intră năvalnic pe ușă două fetițe, de mână, una de vreo patru ani, cealaltă ceva mai mare, de cel mult șase ani. Amândouă tocmai ieșiseră dintr-o carte de povești cu fetițe blonde, pornite prin lumea mare… Cea mică, îmbrăcată în rozul fetițelor de patru ani, minunată și foarte agitată, avea în mână bancnota verde de un leu pe care o întindea către vânzătoarea de la tejghea. Aceasta, aproape o fetiță și ea, o întreabă cu toată seriozitatea ”ce dorești să-ți dau?” iar micuța îi răspunde plină de importanța faptei ei ”Aș vrea firimituri, de un leu, ca să le dau porumbilor”!

Fata care vinde nu pare deloc contrariată și-i răspunde:

”Îți dau imediat, așteaptă numai puțin să termin de servit. Nu trebuie să-mi plătești nimic!”

Curând, strânge de pe masa de tăiat, cu măturica ei specială, firimituri într-o pungă pentru ”porumbii” care se vor bucura de festin grație micuțelor binefăcătoare. Fetițele mulțumesc amândouă în gura mare și se reped afară ca să-și îndeplinească misiunea. Toți cei din magazin surâdem, complici la prânzul porumbeilor chiar dacă, cum spuneam, suntem în ilegalitate…Totuși, nimeni nu va amenda fetițe de patru ani.

Mi-am amintit în timp ce plăteam pentru pâinea neagră cu semințe, pe care o prefer, de o întrebare scrisă cu cretă colorată pe asfaltul unei alei din parcul meu cel mai drag, așezat de-a lungul râului.

”Dacă te-ai întâlni azi cu tine copil, ce ți-ai spune?” scria pe asfalt. Primul răspuns care mi-a venit în minte și care se pare că este întotdeauna cel adevărat, a fost ”Crede în tine și îndrăznește!”

Am ieșit în strada luminată de soarele amiezii, unde fetițele se ocupă de ”porumbi” și i-am mulțumit lui Dumnezeu că firimiturile sunt totuși, încă, pe gratis.

Anca Laslo