Impresii de la Festivalul Internaţional de Film de la Haifa

Căutam în memoria mea uşor înceţoşată în acest moment al vieţii, un cântec interpretat dei Edith Piaf, care îmi crea senzaţia că ne învârtim, şi că iarăşi ne învârtim, în grup, pierzându-ne cumva identitatea. Dar nu-mi aminteam cu niciun chip numele acestuia. Cu o ultimă speranţă am scris pe Google: toutes les chansons d’Edith Piaf. Au apărut atunci o duzină şi ca la o loterie, “am tras” pe cel care mi se părea câştigător. Şi într-adevăr am nimerit:

Această stare de spirit mi-a fost oferită, timp de ani de zile, de prezenţa la Haifa a frumosului festival de film. În cel mai pozitiv şi plăcut sens al versului: ”Emportés par la foule qui nous traîne, nous entraîne…

Pentru cine nu a făcut-o niciodată, probabil că nu va fi uşor să înţeleagă că alegerea filmelor de vizionat este o muncă foarte serioasă, mai ales dacă aceasta trebuie depusă într-un timp limitat. Experienţa mea este legată doar de festivalul din oraşul în care locuiesc, unde m-am deprins, de cel puţin un deceniu, să aleg un grup de filme pe care să le vizionez în săptămâna sărbătorii de Sucot, săptămâna festivalului. Anul trecut filmele au putut fi alese pentru vizionare online.

Am fost unul dintre numeroşii spectatori, purtători de mască, din timpul zilelor celui de-al patrulea val de Corona. Publicul spectator este foarte divers, sunt persoane care vin din alte oraşe pentru perioada festivalului si locuiesc la hotel sau la prieteni. Există manifestări de stradă, cântăreţi, vorbitori, târg de meşteşugari şi chiar proiecții în aer liber, unde a ocupa un loc necesită a veni din timp şi uneori, chiar a intra în uşoare conflicte cu ceilalţi competitori, aici în Israel nu totdeauna politicoşi şi înţelegători. Nu sunt nici critic de film şi nu mă pot declara nici cinefil foarte avizat, dar vă asigur de o prezentare empirică a filmelor văzute, eventual adăugând unele impresii culese din surse de pe Internet.

Voi începe cu filmul care a încheiat săptămâna festivalului:

Blue bayou (Regizor Justin Chon, 2021) în traducere liberă ar putea fi „Iazul albastru”, în cazul de faţă tradus ca „Golful Albastru”. Filmul acesta american se desfăşoară având drept cadru fluviul Missisipi, în lumina amurgului, sau sub sclipitoarele lumini ale oraşului New Orleans. În această atmosferă se petrec conflicte zgomotoase între categorii variate ale populaţiei, în care este implicat uneori Antonio LeBlanc, eroul principal.

Filmul este un crâmpei din destinul nefericit al tânărului coreean, adoptat la 3 aniâ de o familie de americani, aparţinând unei religii creştine austere, şi de care adolescentul Antonio LeBlanc va dori să se debaraseze definitiv. Încercarea sa de integrare reuşeşte aparent, prin căsătoria din dragoste cu o fizioterapeută americană, mama unei fetiţe dintr-o relaţie mai veche. Cei doi aşteaptă primul copil, dar între timp întâlnirea dintre tatăl fetiţei şi tatăl adoptiv creează un conflict etnico-social care devine centrul acţiunii. Antonio este dat în judecată, fiind acuzat de a fi cetăţean ilegal. Nu par a exista circumstanţe atenuante, dar el ar fi putut avea o şansă, dacă mama sa adoptivă l-ar fi susţinut în faţa instanţei. Dar acest lucru nu se realizează. Motivul? Grupul de poliţişti, prieteni ai tatălui adoptiv şi huliganii lor asociaţi, îl suprind pe Antonio în drum spre la tribunal şi îl snopesc în bătaie. Astfel, apelul este respins, iar unica lui şansă ramâne cea de a părăsi ţara, încercând să se reîntoarcă în viitor.

          Din întâmplare am mai ales să vizionez două filme inspirate din viaţa coreenilor. Unul era un film coreean, Un loc îndepărtat (Park Kun-younk, Coreea, 2020), iar celălalt Minari (Lee Isaac Chung, USA, 2020).

          Locul îndepărtat se află în regiunea numită Hwacheon [1], din Coreea. Actiunea se petrece la o fermă condusă de un bătrânel cumsecade, unde eroul principal, Jin-woo, încearcă să se retragă departe de lumea cea plină de viaţă şi de frenezie, alături de fiica sa, Seoul. Îşi imagina că astfel îi va fi mai uşor să supravieţuiască păstrându-şi obiceiurile şi relaţia de dragoste cu un tânăr profesor, fost coleg de studii. Secretul lui nu mai poate fi păstrat atunci când îi soseşte, pe neaşteptate, prietenul. În locul acela îndepărtat, proprietarul şi fiica lui, care duceau o viaţă liniştită de fermieri, cu speranţa ascunsă a fetei că îşi va clădi eventual o familie, totul se spulberă atât prin dezvăluirea secretului, cât şi prin apariţia surorii gemene a lui Jin-woo, care era mama fetei pe care acesta dorea s-o crească în mijlocul naturii, încercând a-i oferi valori şi ele îndepărtate de cele ale lumii moderne.

Filmarea discretă  a locurilor şi naturii, ale căror graniţe le putem percepe ca fiind infinite, însoţesc intriga stranie a filmulu: încercarea eroului principal de a păstra un mod de existenţă pastoral, o viaţă discretă, în compania unui bărbat.

Al treilea film, Minari, este epopeea unei familii de tineri coreeni, trăitori pe pământ american, care încearcă să-şi împlinească visul de bunăstare şi succes. Regizorul Isaac Chung își derulează povestea personală, ca membru al unei familii de imigranţi din anii 1980, care au luptat pentru a se integra în noul mediu. Eroina filmului, Monica, e neîncrezătoare, soţul este idealist. În Minari, neputinţa de a scoate apa din pământ, care duce la seceta recoltelor, va fi rezolvată în mod ingenios, datorită unei bunici, venite din Coreea pentru a supraveghea copiii în timp ce cei doi soţi se aflau la muncă. Bătrâna, dispreţuită la început, devine încetişor salvatoarea familiei şi în mod simbolic, sacrificiul ei coincide cu încolţirea speranţei către o viitoare victorie. Ea găseşte locul ideal pentru minari, o plantă care poate crește oriunde, chiar şi în lipsa apei. Minari pare a fi un simbol al procesului prin care trece familia de coreeni.

Filmul evocă o lume cu rezonanţe în locuri şi fapte care rămân, în esenţa lor, universale. Toate filmele despre coreeni au fost un fel de încântare, chiar dacă uneori încordată.

Am apreciat mult filmul italian Trei etaje (Nanni Moretti, coproducţie italiano-franceză, 2021), care impresionează prin iţele pe cât de bogate, pe atât de încurcate ale acţiunii pe care o desfăşoară. Filmul este adaptarea unui roman israelian, al scriitorului Eshkol Nevo [2] a cărui acţiune iniţială, petrecută la Tel Aviv, este strămutată la Roma, într-o lume diferită geografic şi cultural, dar probabil identică din punct de vedere uman.  Filmul menţine pe tot parcursul o tensiune puternică prin evenimente şi tipul personajelor.

Un alt film israelian care mi-a atras atenţia a fost Portrait (Yael Kipper, Ronen Zaretzky, Israel, 2021). Filmul are şi o producătoare musulmană, locuitoare a oraşului Acra (Acco), Kifaya Ayati, care este şi una dintre protagonistele filmului. Subiectul este dezvăluirea violenţei împotriva femeilor în societatea israeliană, fie că este vorba de evrei sau de arabi. Este un strigăt dramatic şi pătrunzător împotriva întregului sistem juridic existent, fie cel de stat, fie cel religios musulman – Sharia[3]. Este un protest împotriva ineficienţei poliţiei israeliene şi a indiferenţei la problematica pe care filmul o ilustrează cu poveşti tăioase, dramatice şi convingătoare. Kifaya este o pictoriţă care încearcă să aducă în lumină, prin portretistică sau artă murală, cruzimea, violenţa şi lipsa de respect faţă de femei a populaţiei masculine din lumea în care trăieşte.

Afişul filmului Portrait

La finalul filmului s-au prezentat în faţa publicului un grup femei care aveau legătură cu acţiunea filmului: etiopience, arăboaice creştine şi musulmane, de vârste şi locuri de origine diferită; un puzzle colorat şi trist al condiţiei femeii – poate doar a unor femei – într-o ţară considerată democratică şi înaintată ca civilizaţie şi social vorbind, astăzi în secolul al XXI-lea.

Ultimele, dar nu cel mai puţin importante, sunt cele două filme româneşti vizionate: Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, România, Luxemburg, Czech Republic, Croaţia, 2020, premiat la Berlin în mai 2021 cu premiul Ursul de Aur) şi Întregalde (Radu Muntean, România, 2020 premiat la Haifa, 2021)

Celui de-al doilea i-a fost decernat Premiul Carmel pentru cel mai bun film în competiţia filmelor internaţionale. Acesta este doar unul dintre numeroasele premii pe care Festivalul din Haifa le acordă în ultimii ani. Semnificația numelui Întregalde părea de neînţeles [4]. Nici peisajul deluros, nici pădurile și atmosfera, nici măcar numele „Valea Făgetului” nu mi-au indicat locul unde se petrece acţiunea. Filmul înfăţisează o acţiune umanitară destinată locuitorilor unor sate româneşti izolate şi relaţiile stabilite în acest context între membrii unor grupuri de voluntari.

Printre grupurile de voluntari cu jeepuri, Maria, Dan şi Ilinca urmează să aducă pachete cu produse alimentare celor din satul Întergalde. Se vor abate din drum în urma unei întâlniri inedite cu un bătrân necăjit, care îi roagă să-l ducă la un loc unde, după spusele sale, se afla un gater. În realitate, gaterul nu mai există, maşina se împotmoleşte şi bătrânul, vădit ulterior ca senil, o ia la drum singur. Mustrările de conştiinţă ale Mariei îi fac să se simtă răspunzători pentru bătrân, să-l caute prin pădure, astfel devin prizonierii nopţii şi ai drumului încă lung până la destinaţie. Conflictele, neînţelegerile care se iscă între cei trei sunt prezentate cu sensibilitate într-o lume aparent de nestrăbătut.

Şi totuşi ne aflăm în secolul XXI, telefoanele inteligente oferă speranţa salvării, chiar dacă acest proces va dura şi va depinde de ajutorul şi bunăvoinţa celorlalţi. Este incredibil, dar acest grup venit de ”la oraş” ca să-i ajute pe cei în nevoie va fi salvat prin intermediul primarului local, care apelează la un cetăţean local. Săteanul, cu calul şi căruţa proprie reușește să-i salveze pe temerari.

 În final, câteva cuvinte despre al doilea film românesc, cel premiat la Berlin, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (în engleză Bad Luck Banging or Loony Porn). Bănuiesc că a produs stupoare şi revoltă multor români care şi-au păstrat unele sentimente de consideraţie faţă de această ţară. Ce este acest film? O critică la adresa prezentului românesc? O satiră socială care doreşte să fie extinsă la întreaga ţară, sau doar la marile ei oraşe? Sau poate o încercare de afişare a unei opinii care i-ar putea satisface pe “occidentalii” care, probabil, nici astăzi nu prea au habar de România şi ce ai putea găsi acolo, în afară de înjurături, spaţii înghesuite, primitivism?

Poate că Radu Jude doreşte, prin expunerea sa cinematografică, să realizeze o vagă încercare de a contracara Răul, prin a-l aduce la suprafaţă. Filmul, premiat cu Ursul de Aur la Berlin, şochează nu numai prin scena pornografică de la deschidere, ci, după opinia mea, aproape la fiecare moment, pe toată durata lui de 106 minute. Filmul este subîmpărţit în trei părţi, logica acestei împărţiri, ca de altfel şi a conţinutului primelor două nu le-am înţeles şi nici nu le consider justificate ca subiect şi ca întindere.

Profesoara care a publicat fragmentul porno pe Internet, producând astfel scandalul care face esenţa faptică de la care pornește filmul, nu are nicio justificare pentru ceea ce a făcut. De altfel nu e clar cine a făcut-o, pentru că o surprindem cerându-i soţului să accepte că el ar fi autorul, deşi se înţelege că e vorba de o minciună. În prima parte, Emi parcurge anumite zone ale Bucureştiului, îndreptându-se către casa directoarei şcolii Nichifor Crainic (poate şi numele acesta a fost ales pentru a şoca). Plimbarea de 30-40 de minute prin zone destul de degradate ale Bucureştiului este mai mult decât penibilă. Mă gândesc care a fost scopul de a scoate în evidenţă zone degradate ale oraşului, care cu siguranţă nu le are doar pe acelea, dar pe care Radu Jude le-a găsit reprezentative pentru a susţine poate întreaga poveste. Am rămas surprinsă de tot ce am văzut, până şi de culoarea autobuzelor, o culoare albăstrie pe care nu mi-o amintesc.

Mai mult decât atât, impresia mea este că filmările la Bucureşti au fost făcute cu câţiva ani în urmă. Dezordinea, înghesuiala, parcările pe trotuare au fost fenomene pe care le-am întâlnit în trecut, dar odată cu revenirile mele din ultimii doi ani care au precedat dezlănţuirea Covidului a existat o îmbunătăţire gradată a locurilor publice. Posibil că fenomenele descrise au rămas în continuare prezente la periferiile oraşului. Şi totuşi, plimbarea lui Emi prin oraşul pe care îl iubesc este făcută, se pare, doar pentru a evidenţia mizeria, atât a urbanisticii neglijate, cât şi a cetăţenilor săi. Între anii 2006 şi 2016 m-am aflat la Bucureşti între 4 şi 6 săptămâni pe an, am parcurs multe locuri şi am efectuat destule drumuri, am întâlnit oameni, am văzut zone mai vechi sau mai noi, am intrat în magazine, m-am plimbat prin parcuri și la ultima vizită (2019) am vizitat frumosul joc de apă şi lumini din parcul aflat pe locul fostei Pieţe a Unirii.

Interacţiunile prezentate în film, vulgaritatea, înjurăturile, violenţa verbală, dar nu numai, nu le-am întâlnit niciodată. Şi chiar dacă ar exista, nu poate fi un de servici mai de plâns făcut oraşului Bucureşti şi societăţii româneşti cu oricât de multe probleme ar avea, decât oribilitatea aşa-zis satirică pe care o prezintă Radu Jude în filmul său premiat.

A doua parte a filmului este o ciudată secvenţă de short shots, sloganuri definitorii ale unor expresii şi momente istorice, un amestec dur de cuvinte care apar în faţa spectatorilor în trei limbi, succedându-se aproape fără niciun fir a cărui logică sau justificare le-aş fi putut înţelege. Anna Ainio, a cărei critica de film am încercat s-o înţeleg, scrie în legătură cu acest al doilea episod:

Deci, de dragul de a fi prezent, se renunță la înțelegere și se priveste, se uită doar la absurd. Deși acest lucru pentru mine trebuie să fie ceea ce viza regizorul, ar putea fi o chestiune discutabilă dacă acest lucru are cu adevărat vreun sens”.[5]

Rămâne partea a treia, poate singura care ”ţine apa”. Ajunsă în sfârşit la şcoală, la o şedinţă cu părinţii elevilor săi, doamna Emi, alături de directoarea şcolii – aflată de partea sa – se confruntă la scenă deschisă în legătură cu dreptul lui Emi de a continua sau nu să le educe ”odraslele”.

Este surprinzător aici cât de bine reuşeşte profesoara să-şi explice atitudinea, bazându-se în principiu că ceea a postat pe internet este o secvenţă a vieţii ei particulare şi nu priveşte pe nimeni dacă a hotărât să o facă publică. Copiii ar fi trebuit să fie împiedicaţi de părinţi, spune Emi, să acceseze asemenea site-uri. Oare în ziua de azi există asemenea părinţi, atunci când copiii au depăşit o anumită vârstă (sigur de o singură cifră)? Părinţii îi reproşează nu numai prezentarea porno, dar şi multe alte momente ale activitaţii sale educative. Astfel regizorul Jude reuşeşte să sintetizeze în mod interesant lipsa de cunoaştere şi educaţie a părinţilor, dar mai ales concepţia antisemită a acestora, incultura, împotrivirea la prezentarea în clasă a unor subiecte importante (desigur Holocaustul sau alte manifestări ilustrate printr-o nuvelă a scriitorului rus Isaac Baabel)[6]. Profesoara e acuzată de propagandă ”jidovească”. Micile disensiuni se petrec printre atenţionările directoarei: ”păstraţi distanţa socială”, căci, am uitat să menţionez, filmul a fost turnat în timpul pandemiei.

Va rămâne Emi, care a reușit să se apere onorabil, la liceul Nichifor Crainic, sau nu va rămâne? Filmul se încheie cu trei variante, una chiar cu caracteristici fantastice.

Şi în încheiere, o altă părere:

But in sum, although it is undoubtedly an important testimony of our times, Radu Jude’s film is not the masterpiece some think it is”.

Astfel am mai depăşit o situaţie, teama de întâlniri publice, participând la unul dintre momentele deosebite pe care le oferă Haifa, frumosul oraş în care locuiesc. Recomand cu căldură filmele văzute.

                             Veronica Rozenberg, octombrie 2021

PS. Şi încă ceva, bănuiesc că Radu Jude a uitat ce era scris în citatul de mai jos, din Micul Prinţ:

Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde-n miezul lucrurilor. ”

PPS. Pentru cine doreşte să se delecteze cu poze din Bucureşti, desigur nu  Bucureştiul lui Radu Jude, vă ofer două albume personale, cu poze şi comentarii, pe care sper că le veţi putea citi:

https://get.google.com/albumarchive/111067704202864420840/album/AF1QipMAoi8-UVQqKwLdHbVO9eYpYVTO01pwZc68HZ5m?authKey=CNKb_9uEgemh8gE

https://get.google.com/albumarchive/111067704202864420840/album/AF1QipO8EEEqXQWuFR7dKZ_bSNTfbd-wxAjvRR_Y-lmS?authKey=CJ-fuOOtmqvp-gE

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Hwacheon_County

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Eshkol_Nevo

[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98aria

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Entregalde,_Alba

[5] https://blog.uclfilm.com/2021/03/15/berlinale-2021-bad-luck-banging-or-loony-porn-babardeala-cu-bucluc-sau-porno-balamuc-review/

[6] https://en.wikipedia.org/wiki/Isaac_Babel

Veronica Rozenberg

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

17 Comments

  • Eva Grosz commented on November 27, 2021 Reply

    Cu întârziere te felicit pentru recenzia filmelor vizionate. Haifa se poate lăuda cu acest eveniment cultural care aduce filme din toate colțurile lumii.
    Se vede că ești unul din iubitorii ecranului mare !

  • Veronica Rozenberg commented on November 1, 2021 Reply

    Voi reproduce mai jos niste comentarii indirecte, pe care le-am primit de la persoane care locuiesc in Romania (nu neaparat in Bucuresti)
    1. E păcat de talentul lui Jude!
    Totuși filmul nu-mi pare decat o trista propaganda antiromaneasca. Tot ce ai scris tu am gandit si eu. Filmul distorsioneaza grav imaginea de azia a Bucurestiului. Probabil de asta a si fost premiat la Berlin. A oferit exact imaginea pe care vor sa o vada occidentalii despre Estul Sălbatic!

    2. Mi-a plăcut introducerea prin cantecul Edithei in Roata Vieții care nu lasa pe nimeni jos, selectia de filme are diversitate nationala si tematica (desigur, nu stiu din ce ai ales), iar comentariile sunt si succinte dar si consistente. Iar cu Jude, ai fost fină, ti-ai exprimat discret opinia, nu l-ai pus la zid si bine ai facut!
    Este buna si insertia de trailere deoarece da chip personajelor, si, in final pozele tale dau alt chip decat cel din film, Bucurestiului!

    a. Cred ca intr-adevar Occidentul nu se grabeste inca sa accepte calitatile Romaniei si de aceea sunt de acord cu comentariul nr. 1
    b. Un ziarist englez, numit Charlie Ottley, a facut o calatorie pe motocicleta prin intreaga Romania, si a suprins realitati pe care, regizorul premiat a omis sa suprinda.
    (Wild Carpathia & Flavors of Romania)

    • Veronica Rozenberg commented on November 1, 2021 Reply

      Trailerele la filme au fost introduse de Andrea !!

  • Marica Lewin commented on October 29, 2021 Reply

    Totdeauna m-a fascinat că într-o țară atît de mică şi confruntată cu atîtea probleme, Israel, există interes, timp, posibilități de a organiza activități culturale remarcabile, printre care Festivalul Internațional de filme de la Haifa.
    Si eu o admir pe Veronica pentru că a înfruntat Corona şi a petrecut ore în şir in săli închise de cinema, numai pentru a-şi face o idee despre ce e nou î cinematografia din ultimul an, an sub semnul pandemiei.
    Mi s-a pārut interesantă alegerea filmelor facută de Veronica: 3 filme coreeme, punând în lumină o civilizațe moderna mie aproape necunoscută , dar care se lupta cu aceleaşi veşnice frământări umane.
    Apoi un film italian inspirat dintr-un roman israelian, un film ce trateaza injustiția față de femei in anumite straturi sociale din Israel, țara în care trăim viața noastră ” cea de toate zilele” , şi bineînțeles, 2 filme româneşti, țara noastră de obârşie.
    Apreciez respectul pe care l-a acordat Veronica atît Romîniei , pe meleagurile căreia s-a născut şi s-a format, cît şi Israelului unde şi-a desăvârşit formația intelectuală
    Despre filmele analizate nu mă pot pronunța, nu le-am văzut , fiecare dintre spectatori are viziunea şi sensibilitatea lui proprie.
    Am urmārit un film al lui Radu Jude acum 3 ani, tot în cadrul Festivalului Carmel., ” Nu îmi pasă că rămânem în istorie ca barbari” Un film ce inspiră , despre asumarea responsabilității crimelor de rāzboi în societatea românească contemporană, totuşi conținnând uneori scene si un vocabular complet deplasate. Nici măcar erotice; vulgare, care au scăzut mult valoarea filmului. Opinia mea.

    • Veronica Rozenberg commented on October 29, 2021 Reply

      Marica multumesc pentru comentariu. Si eu am vazut acel film regizat de Jude, cu incercarea de asumare a unei raspunderi de catre romani de astazi, cu ironicizarea situatiilor prezente raportate la un trecut stramb, care poate ca nici nu a fost corectat, mai ales in ceea ce priveste clasa politica. Si totusi nici astazi nu oricine si-ar asuma responsabilitati legate de trecut, ba chiar din contra prezenta filmul
      Insa si acolo si fara nici o justificare scenica, artistica sau politica, contexutul apritiei vulgaritatii, verbale in speta, ocupa un loc de cinste.

      O fi incercarea de a da glas defularii unei generatii? Sau poate chiar a regizorului?
      Am vazut si un altul, care nu mi-a trezit nici interes si nici nu mi-a placut, dar din alte motive. Si acel film fusese premiat, Aferim.

      • Marica Lewin commented on November 1, 2021 Reply

        Ma întreb cum, în același film, Radu Jude prezintă clipuri porno și se indigneazâ de indiferența care merge până la denigrarea Holocaustului a unui strat al societâții românești? Și cum protagonista filmului, care își exprimâ libertatea moravurilor pe Google, este o PROFESOARÂ?
        Veronica subliniazâ excelent aceste contradictții. Îi. mulțumesc, și datorită ei voi viziona filmul.

  • Andrea Ghiţă commented on October 22, 2021 Reply

    O ştire recentă despre filmul lui Radu Jude: “Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” a fost ales să reprezinte România la Premiile Oscar din 2020. Alegerea a făcut-o un juriu de profesionişti şi se bazează pe faptul că filmul a fost distins cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, ediţia 2021. Iată câteva opinii legate de acest film: „The Hollywood Reporter” a titrat despre film: „Jude rămâne o voce originală îndrăzneaţă în cinema-ul european modern, cu lucruri importante de spus şi moduri tot mai aventuroase de a le spune”. Tot atunci, agenţia spaniolă de presă EFE a scris: „Radu Jude prezintă un triptic despre clipuri video virale, sex şi falsă moralitate, unul satiric şi contemporan care portretizează, pornind de la un clip, o societate, cea actuală, unde limita dintre public şi privat este ameninţată şi toţi cred că au dreptul moral de a judeca”. Iar Little White Lies nota că filmul este unul „pe deplin inventiv şi amuzant, care izbeşte normele societăţii unele de altele cu umor tăios şi navighează politicile acesteia muşcător şi cu imaginaţie”.
    Dacă filmul şochează e foarte bine. Şi România profundă e şocantă. Cred că e cazul s-o developăm fără menajamente. Cosmetizarea, imaginile idilice ale cărţilor poştale nu fac decât să cosmetizeze realitatea românească. Nu am văzut decât câteva secvenţe din film (nu merg deocamdată la cinema şi nu l-am găsit online) dar din ele reiese o imagine pe care aş asemăna-o cu cea din filmele neorealiste. În rest, vulgaritatea e prezentă peste tot, de la limbajul precupeţei, la cel al parlamentarului. Imaginile pornografice circulă pe reţelele sociale scandalizând doar babele pudibonde, toate – aproape toate clădirile, chiar şi cele recent renovate – sunt acoperite de grafitti, oraşele suferă prin porii clădirilor. Asta e realitatea. Unii dintre noi avem norocul să trăim într-o oază, adesea creată de noi înşine, dar asta nu înseamnă că ceea ce arată Radu Jude nu există. Ba există!

    • Veronica Rozenberg commented on October 22, 2021 Reply

      Andrea, ai vazut filmul? Parca atunci cand discutam in legatura cu articolul intelesesem ca nu l-ai vazut.

      Ultima parte a celor scrise de tine, fiind fara ghilimele, m-am gandit ca sunt propriile tale pareri.
      Par ciudate 😉

      • Andrea Ghiţă commented on October 23, 2021 Reply

        Sunt “propriile mele păreri”. Nu am văzut filmul. Am văzut secvenţe şi am intuit ideea. Cunosc social media, cunosc învăţământul, mentalitatea şi realitatea urbană din România. Nu sunt critic de film, dar lucrez în televiziune şi am realizat câteva filme documentare la viaţa mea…deci mi-am permis să emit părterile mele “proprii”.

        • Veronica Rozenberg commented on October 23, 2021 Reply

          “În rest, vulgaritatea e prezentă peste tot, de la limbajul precupeţei, la cel al parlamentarului. Imaginile pornografice circulă pe reţelele sociale scandalizând doar babele pudibonde, toate – aproape toate clădirile, chiar şi cele recent renovate – sunt acoperite de grafitti, oraşele suferă prin porii clădirilor. Asta e realitatea. Unii dintre noi avem norocul să trăiim într-o oază, adesea creată de noi înşine, dar asta nu înseamnă că ceea ce arată Radu Jude nu există. Ba există!”

          Deci revin la problema:

          1. Radu Jude, cu tot palmaresul si chiar viitoarea sa sansa de a castiga Oscarul este o persoana care nu reuseste decat sa puna o lupa care mareste de zeci de ori sau poate chiar de sute o realitate romaneasca inengrita de fumul unor rele, care exista probabil in majoritatea altor tari intr-o masura asemanatoare. Aceasta realitate, pe care tu desigur o cunosti mult mai bine decat mine, ai prezentat-o pana acum, in zeci de articole, dar ai preferat sa arati cu mult talent si dedicatie alte aspecte ale Aceleiasi Realitati, realitatea vietii tale.
          2. Atunci cand cineva isi indreapta ocheanul catre o calamitate, catre mizerie si vulgaritate, si nici macar nu incearca sa aduca vorba despre o alta realitate (cea pe care tu de exemplu nu ai incetat niciodata s-o exemplifici, si nu esti singura, caci asa cum tu esti reporter la TV, si eu sunt spectator al TV-ului romanesc si am vazut nenumarate aspecte, alese spre bine ale aceleiasi realtiati.), atunci aceasta persoana are un mare defect, UNILATERALITATE si lipsa de perspectiva, caci realitatea nu poate fi concentrata in balonul vulgaritatilor si al mizeriei pe care Radu Jude vrea sa esentializeze Romania, pentru a da LUMII, o mostra de romanitate.
          3. Precum am spus, a te plimba prin Bucuresti asa cum o face lipsit de orice sens dna profesoara, nu cuprinde nimic artistic, nimic calitativ, este un AFRONT penibil si marginit.

          Pe scurt, aceasta este opinia mea, indiferent de cate premii ar lua acest regizor. Eu in orice caz nu i-as strange mana.

          Semneaza O BABA PUDIBONDA, dintr-o oaza in care se afla doar palmieri si banane care curg catre gurile celor hamesiti si de foame si de cultura.

          • Hava Oren commented on October 23, 2021 Reply

            Eu nu am văzut filmul și nu am o părere proprie. Dar dacă părerea ta este atât de negativă, cum se face că închei articolul „recomand cu căldură filmele văzute”. Abia acum nu mai înțeleg nimic!

            • Veronica Rozenberg commented on October 23, 2021 Reply

              Ai dreptate, intr-un fel, dar iti explic:
              1. Am vazut 11 filme dintre care povestesc despre destul de multe. Deci nu vad de ce nu le-as recomanda
              2. Filmul pe al carui regizor nu-l apreciez, vezi ca a creat reactii atat de pozitive nu numai marilor specialisti din diverse parti ale lumii, dar pana si lui Andrea, fara sa-l vada. Oare nu crezi ca un lucru contestat poate sa intereseze pe unii oameni, ca sa-fi faca propria parere.
              3, Mi se pare interesant ca din atat de “neconcisul” meu articol, asta a fost unicul lucru pe care l-ai avut de spus, sper ca ti-am dat un raspuns satisfacator la intrebare. Cu o floare nu se face primavara, e o vorba, dar si inversul ei ar putea fi la fel de relevant.

          • Andrea Ghiţă commented on October 23, 2021 Reply

            De obicei se critică sau se apreciază ceea ce ESTE şi nu ceea ce NU ESTE într-o operă. Hai să-l criticăm pe Zola pentru că a arătat mizeria vieţii franceze şi nu luxul celor bogaţi.

            • Veronica Rozenberg commented on October 23, 2021 Reply

              Da de unde, asta inseamna ca cineva poate sa prezinte o MARE MINCIUNA despre o realitate pe care o vede oricine, si poate face din asta o capodopera?

            • Marica Lewin commented on October 28, 2021 Reply

              Zola a descris tragedia şi exploatarea cruntă a muncitorilor francezi, dar şi drama unor artişti autentici, diferite aspecte ale vieții burgheze, opulenţa si luxul parveniților. Les Rougon – Maquart analizeaza o arie vastă a societății franceze, de la sfârşitul sec al XIX- lea.

  • Veronica Rozenberg commented on October 22, 2021 Reply

    Draga Tibi, ma mir de ce scrii, tocmai tu, care ai atat de multa rabdare sa te documentezi in nenumarate domenii, care nu sunt cele profesionale, citind materiale nenumarate si sa ajungi la o profunzime cu totul deosebita in prezentarea unor subiecte diverse.

    Ceea ce am facut eu nu cere rabdare, cere doar interes pentru a privi creatia cinematografica, oferita intr-un mod aproape perfect la un festival al filmului in general, si cel din Haifa in particular.

    Nu vad decat un film pe zi, rareori doua si asta pe o perioada foarte limitata in care, de data aceasta trebuia sa accept sa ma invart intre oameni (La foule), salile fiind pline si neexistand practic nici o teama, daca folosesti “masca”, parca ma aflam la un carnaval.
    In acest an, cu problematica corona, era nevoie de incredere in vaccin (aviz amatorilor), in faptul ca oamenii care vor fi prezenti sunt dintr-o patura relativ civilizata (nu sunt snoaba, dar nu cred ca cei care vin la festival si fac un efort nu au niste calitati pe care n-ar fi usor sa le enumar, sper doar ca nu ma insel ca ele exista).

    Deci aceastea erau chestiunile care necesitau alegerea, hotararea, mersul in diferite locuri, cu toate placute, in zone simpatice al acestui oras. Exista si altele, dar cele in care se desfasoara festivalul iti dadeau un sentiment de victorie. Sentiment poate absurd, dar necesar pentru vremea aceasta in care inca nu mi-ar fi usor sa-mi cumpar un bilet de avion ca sa ajung intr-o alta tara.

    Nu cred ca am stiut acest amanunt al vietii lui Edith Piaf, cu boxerul. Am citit acum dar nu sunt sigura dupa moartea lui in accidentul de avion in 1969, Piaf si-a pierdut mintile. Era oricum o figura neobisnuita, dar probabil ca in ceea ce-i priveste pe cei foarte talentati, faima aplaneaza micile probleme personale.

  • tiberiu ezri commented on October 22, 2021 Reply

    Te admir Veronica pentru rabdarea ta de a vedea atatea filme, dar mai ales pentru modul analitic si interesant cum ai descris filmele. Insa “mi-ai facut ziua” cu vocea cristalina a privighetorii de neegalat Piaf. Pacat ca si-a pierdut mintile si viata dupa moartea tragica a iubitlui ei boxer.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *