După cum arătam în primul articol https://baabel.ro/2021/12/persecutii-rasiale-i-o-scrisoarea-de-recomandare-din-1942/, ciclul Persecuţii rasiale este rezultatul încercării mele de a documenta perioada în care tatăl meu, Imre Székely, a fost în detaşamentul de muncă pentru evrei, din armata maghiară. Dacă intenţia iniţială era legată de eventuala obţinere a indemnizaţiei acordate de Legea 154/2021, urmaşilor persoanelor persecutate rasial de regimurile totalitare din perioada 1940-1945, ulterior a prevalat dorinţa de reconstituire a circa doi ani din viaţa tatălui meu (oct. 1942 – mai 1944). E vorba de răstimpul dintre concedierea sa (din motive rasiale) de la uzina Dermata şi până la internarea în ghetou şi deportarea la Auschwitz.

Chemarea sub arme

Articolul anterior https://baabel.ro/2021/12/persecutii-rasiale-ii-scrisorile-bunicilor-mei-din-toamna-lui-1942/ se încheia cu cartea poştală, datată 27 noiembrie 1942, trimisă de către bunicii mei tatii, la Budapesta, unde-şi găsise ceva de lucru.

„Dragă Imike, se apropie ziua de 7 decembrie, când va trebui să fii acasă pentru recrutare, după care în scurt timp va avea loc şi încorporarea…” – scria bunicul, pe cartea poştală – ultimul document pe care apare scrisul lui îngrijit, de fost funcţionar de bancă.

Printre hârtiile din vechiul şi masivul birou de stejar nu am găsit niciun document care să ateste data recrutării, sau a chemării sub arme, şi nici scrisori trimise din armată. Am conchis că acest lucru era firesc, întrucât tata – înainte de a pleca în armată – şi-a lăsat fotografiile şi scrisorile la prietenul său maghiar József Kántor, care le-a păstrat şi le-a înapoiat după război. În mai 1944 părinţii tatii au fost internaţi în ghetoul de la Fabrica de cărămidă şi apoi deportaţi la Auschwitz. Bănuiesc că scrisorile primite de la fiul lor, aflat în detaşamentul de muncă, au rămas în locuinţa sigilată de autorităţi. Întrebat dacă după întoarcerea din deportare a revenit în locuinţa părinţilor, tata a răspuns; „Nu, nu. Acolo locuiau deja alţii”. Mă îndoiesc că noii locatari au păstrat scrisorile lăsate în urmă de evreii deportaţi.

Şi totuşi, într-un plic din compartimentul cu documente al biroului tatii, am descoperit două vederi expediate către părinţii săi în… 1944!

Prima, datată 20 februarie 1944, era adresată lui Székely László, str. Kemény Zsigmond nr. 29, Cluj şi avea următorul text:

Bátyu, 20.II.1940

Dragă frăţioare,

Ca să ajung de la Munkács la Ökörmező, trebuie să schimb trenul la Bátyú. Trenul are o întârziere de o oră. Eu stau în gară şi mă întreb dacă demersul meu de la Munkács va reuşi sau nu. Amănuntele vor veni într-o scrisoare. Sărutări de mâini mamei şi tatii. Te sărută cu drag fratele tău mai mare, Imre.

Bátyú (actualmente Batiovo, Ucraina) se află circa 25 kilometri de oraşul Mukacevo (fost Munkács). Orăşelul destul de anost este un important nod de cale ferată. Şi în prezent, potrivit orarului afişat în gară (o clădire veche, probabil aceeaşi din anul 1944) pe aici trec mai multe trenuri cu destinaţia Solotvino, deci în direcţia localităţii Mijhirea (fostă Ökörmező). Aşa o fi fost şi atunci.

M-am întrebat ce demers putea face tata la Munkács şi de ce se îndrepta către Ökörmező? Răspunsul parţial l-am aflat din singurul interviu pe care l-a dat tata despre perioada Holocaustului. Textul integral al discuţiilor purtate în mai şi iunie 1997, respectiv septembrie 1998, a fost publicat de Daniel Lőwy în volumul Sárga csillag Kolozsváron [Steaua galbenă la Cluj], Ed. Koinónia, Cluj, 2017. (Fragmentele citate sunt traduse de mine)

În octombrie 1943 am primit ordinul de chemare. M-am prezentat la cazarma din Baia Mare, unde am fost repartizat în Compania 10/2 şi trimis mai întâi la Óradna (Rodna Veche, în prezent Rodna, jud. Bistriţa-Năsăud) şi apoi în localitatea Ökörmező (Boureni, în prezent Mijhirea, Ucraina), în apropiere de oraşul Ungvár (în prezent Ujhorod, Ucraina). Compania noastră săpa buncăre şi tranşee şi construia drumuri. Locuiam în casele părăsite de localnicii deportaţi sau fugiţi la partizani. Casele erau neîncălzite, multe nu aveau geamuri, iar noi, cei din detaşamentele de muncă, dormeam pe jos, uneori fără să avem nici măcar un aşternut de paie. Din fericire, bucătăria de campanie funcţiona… La Ökörmező m-am îmbolnăvit.

Din amintirile depănate de tata (extrem de rar) ştiam că a servit în Compania X/2, din Batalionul X de muncă obligatorie al armatei maghiare, cu sediul la Baia Mare, aflat sub comanda locotenent-colonelului Imre Reviczky (un adevărat binefăcător al evreilor de sub comanda sa). Mai ştiam că a fost trimis la muncă în Ucraina Subcarpatică, iarna, pe ger. Îmi povestise că tinerii evrei nu se bărbiereau cu lama sau cu briciul, ci cu un praf depilator care se dizolva în apă. Iarna 1943/1944 a fost foarte aspră. Toată ziua munceau la sapă şi dormeau în odăi neîncălzite. Tata s-a îmbolnăvit din cauza depilatorul rece ca gheaţa care trebuia ţinut câteva minute pe faţă ca să-şi facă efectul. A făcut febră, i s-au umflat ganglionii şi era suspect de oreion. Aşa a ajuns să fie internat la spitalul din Munkács. Presupun că după ce i s-a dat drumul din spital, dorea să obţină o permisie de recuperare…

Mi-l imaginez pe tata (atunci avea 21 de ani şi jumătate) slăbit după boală, rebegind prin Bátyú, în aşteptarea trenului care întârzia. A intrat la poştă ca să se încălzească, a cumpărat vederea şi a scris cele câteva rânduri adresate fratelui său, cu tocul şi cerneala puse la dispoziţie de oficiul poştal. Apoi a urcat în trenul (probabil tot neîncălzit) şi s-a prezentat, plin de speranţă, la unitatea sa de la Ökörmező.

O permisie imposibil de obţinut

Speranţele însă au fost deşarte… Acest fapt îl aflăm din cea de a doua vedere scrisă de tata şi adresată tatălui său: Székely Mór, Cluj, str. Kemény Zsigmond nr.29.

Baia Mare, 8. III. 1944

Dragi părinţi,

După ce am trecut peste toate piedicile şi aveam impresia că doar un fir de păr mă desparte de reuşită, totul s-a năruit. Căpitanul Györke nu a vrut să ia în considerare ceea ce primisem[1] la spitalul din Munkács. Trebuie să mă întorc din nou la unitate. Amănuntele vi le dau într-o scrisoare viitoare. Acum nu am răbdare să scriu. Vă sărut cu dragoste fierbinte, separat pe frăţiorul meu, Imre.

Din cele câteva rânduri răzbate deznădejdea care a pus stăpânire pe tata care – bănuiesc – se dusese la Baia Mare, unde era sediul Batalionului de muncă, pentru a-şi rezolva permisia, pe baza foii de ieşire de la spitalul din Munkács. Căpitanul Györke (comandantul Companiei X/2?) s-a arătat de neînduplecat şi a spulberat speranţa tatii de a-şi revedea părinţii şi fratele, şi de a se odihni puţin după boala, munca grea, gerul şi vicisitudinile îndurate în Ucraina Subcarpatică.

Peste exact 11 zile, în 19 martie 1944, trupele Germaniei naziste au ocupat Ungaria şi lucrurile aveau să se schimbe radical pentru populaţia evreiască. În nici două luni evreii din Transilvania aveau să fie adunaţi în ghetouri şi deportaţi.

Ghetoizarea evreilor din Cluj a început în 3 mai 1944 şi a durat zece zile. Într-una din aceste zile şi părinţii tatii, Mór şi Margit Székely, au fost ridicaţi din locuinţa lor modestă.

Internarea părinţilor în ghetou

Din vederea trimisă în 8 martie 1944 reiese că dorinţa tatii de a obţine o permisie nu s-a îndeplinit. Totuşi, la începutul lunii mai se afla la Cluj.

…în zilele ghetoizării, am revenit la Cluj, unde am fost internat la spitalul militar. Fratele meu mai mic, Laci, sfidând restricţiile de circulaţie şi obligativitatea de a purta steaua galbenă, a venit să mă viziteze la spital, de unde ne-am dus amândoi acasă la noi, în locuinţa închiriată de pe strada Kemény Zsigmond (actuala Take Ionescu) nr.29. Apropiindu-ne de casă i-am văzut pe părinţii noştri care tocmai erau urcaţi în camionul care urma să-i transporte în ghetoul de la Fabrica de cărămizi. Am privit cum a plecat camionul şi cum a fost sigilată locuinţa noastră.

Tata mi-a povestit că el şi cu Laci erau în colţul străzii Kemény Zsigmond, atunci când au zărit camionul oprit în faţa casei şi părinţii, cu boccele în mână, pe cale de a fi urcaţi pentru a fi duşi în ghetou. Au pornit în fugă într-acolo, însă tata şi mama le-au făcut semne discrete să nu se apropie, să se prefacă a nu-i cunoaşte. Era gestul protector izvorât din dorinţa lor de a înlesni scăparea celor doi fii. De fapt, grija lor principală era mezinul de 15 ani care ar fi fost luat cu ei în ghetou… Dar aşa exista şansa de a rămâne liber alături de fratele lui mai mare care avea să aibă grijă de el.

Domnul Gáspár şi soţia sa, gazdele care ne închiriaseră locuinţa, ne-au permis să petrecem o noapte în curtea casei. A doua zi am pornit la gară, cu gândul de a părăsi Clujul şi de a-l salva pe fratele meu de la ghetoizare.

Noaptea petrecută în curtea familiei Gáspár este relatată şi în cartea autobiografică a mamei mele, Sara Székely: Szurika, Éva lánya, Ed. Mega Cluj, 2006. Redau fragmentul din versiunea românească Surica, fiica Evei, Ed. Hasefer, 2007:

Locuinţa fusese sigilată, nu mai puteau scoate din ea niciun obiect, nu îndrăzneau să intre nici măcar în curtea casei. Toată ziua s-au pitit pe sub garduri, cu frica în sân, ca nu cumva să-i vadă şi să-i denunţe cineva. Când s-a înserat, tanti Gáspár, stăpâna casei, le-a permis să petreacă noaptea respectivă pe târnaţ, dar mai mult nici ea nu îndrăznea să facă pentru ei. Imre şi Laci au discutat toată noaptea, întrebându-se ce soartă îi aștepta pe părinţii lor şi sfătuindu-se cum să procedeze pe mai departe. Imi trebuia să se prezinte la unitate. Comandantul unităţii, colonelul Imre Reviczky[2], îi trata omeneşte pe militarii din detaşamentul de muncă, astfel încât Imi s-a decis să-l ia pe Lacika cu el, la Baia Mare. În detaşamentul de acolo erau mai mulţi tineri evrei care nu împliniseră vârsta legală dar, prin bunăvoinţa colonelului Reviczky, primiseră ordine de încorporare, scăpând de internarea în ghetou. În calitate de frate mai mare, Imi rămăsese singurul sprijin al lui Laci, care cu câteva săptămâni în urmă mai era elev în clasa a cincea de la Liceul evreiesc şi unul dintre cei mai buni jucători ai echipei de fotbal…

A doua zi cei doi fraţi s-au îndreptat spre gara Clujului, unde soarta le-a devenit potrivnică.

La Baia Mare reuşisem să obţin o adeverinţă de lăsare la vatră. Am pornit cu fratele meu la gară. Ne gândeam să ne ducem la Budapesta, unde ne-am fi putut ascunde mai uşor. Pe drum, însă, ne-am întâlnit cu un ofiţer de contrainformaţii clujean, care tocmai fusese la Baia Mare ca să verifice ilegalităţile de acolo (mai exact convocarea unor tineri evrei care nu aveau vârsta legală). Mă cunoştea personal, pentru că locuia pe aceeaşi stradă cu noi. M-a legitimat şi şi-a dat seama repede că actul meu de lăsare la vatră era fals. Mi-a ordonat să mă întorc de îndată la cazarma din Baia Mare. Când am ajuns acolo, ne-au dus direct în arestul unităţii militare – continuă relatarea tatii, consemnată de Daniel Lőwy în cartea sa.

(Va urma)

O nedumerire în Post Scriptum. M-am întrebat cum s-au păstrat cele două vederi trimise de tata familiei sale. Tata a plecat val-vârtej, deci nu cred că s-a mai întâlnit cu prietenul său József Kántor, iar dacă s-ar fi întâlnit, i-ar fi dat toate scrisorile trimise părinţilor, nu numai vederile, dar scrisorile nu s-au păstrat.

Probabil că vederile şi scrisorile au rămas în locuinţa sigilată. Presupun că noii locatari care s-au mutat acolo şi-au însuşit tot ceea ce le era de folos şi au aruncat ceea ce era de prisos. Mă gândesc că ilustratele (care aveau imagini) au fost recuperate de gazdele care le-au înapoiat tatii după revenirea din lagăr… Alte obiecte nu li s-au înapoiat niciodată.

Andrea Ghiţă

---

[1] Tata nu scrie explicit despre ce fel de acte sau dovezi era vorba, Poate se temea că altfel vederea nu avea să ajungă la destinaţie.

[2] Post mortem, Institutul Yad Vashem i-a acordat titlul de Drept între Popoare