Știrea legată de vernisaj mi-a parvenit printr-un mesaj trimis de „Prietenii Sinagogii din Norrköping”, un grup de voluntari care și-au început activitatea cu doar trei ani în urmă, simultan cu terminarea lucrărilor de restaurare a templului ridicat cam la mijlocul secolului al XIX-lea, când Gothenburg și Norrköping erau singurele orașe de pe teritoriul Suediei care acceptau evrei.

Mesajul expoziției despre care vorbesc este evident: jaful obiectelor de artă și cultură comis de naziști în timpul războiului reprezintă o pagină integrantă a istoriei Holocaustului. Ceea ce începe cu jaful de piese de artă și cărți devine în mod rapid o crimă contra omenirii, o metodă de a răpi tradițiile unui neam întreg.

Ideea expoziției de la Muzeul din Linköping, oraș universitar la sud de Norrköping, se bazează în mare parte pe volumele autorului suedez Anders Rydell: Cum au jefuit naziștii tezaurul culturii Europei și Hoții de cărți. În căutarea bibliotecii dispărute, publicate de editurile Ordfront (2013) și Norstedt (2015).

Când soldații nemți şi-au început febrila activitate de jefuire a bibliotecilor și librăriilor evreiești ale bătrânului continent, cărțile nu au fost arse imediat, ci adunate într-un fel de bibliotecă proprie, operele urmând să servească atacului general pornit contra culturii iudaice, dar și împotriva catolicilor, liberalilor, francmasonilor și homosexualilor.

Articolele furate nu au fost restituite proprietarilor la terminarea războiului, ele fiind absorbite de biblioteci publice sau alte instituții, unde pot fi găsite chiar și în prezent.

Printre altele, Rydell și-a asumat misiunea de a înapoia unul dintre valoroasele volume proprietarilor, despre care aflase că avuseseră rude pierite în lagărele naziste. Autorul subliniază ce importanţă mare poate avea un obiect de artă pentru sufletul unui supravieţuitor.

Jaful nazist, sub diferite forme, a început imediat după anexarea Austriei, când Adolf Eichmann a fost însărcinat să pună la punct metodologia de prădare culturală a Europei. În scurt timp acţiunea s-a extins şi pe teritoriile Belgiei, Olandei și Franței, iar mai târziu în Italia, Norvegia și Iugoslavia.

Milioane de evrei au fost jefuiți de bunurile lor. Peste 30.000 de vagoane pline de cărți și obiecte de artă au luat atunci drumul Germaniei.

Comandanții naziști se întreceau în „sportul” jefuirii. Printr-un ordin special al lui Hitler, au fost acordate drepturi speciale prădătorilor, iar un specialist în domeniul artei, pe nume Hans Posse, a fost numit curator al uriașei colecții.

Este cunoscută și înfierbântata activitate a lui Göring, care se ocupa personal de mersul afacerilor, deplasându-se neobosit la Paris și Amsterdam, pentru a-și alege personal obiectele preferate. Himmler, Hans Frank și Joachim von Ribbentropp îl urmau pe lista jefuitorilor de frunte, iar majoritatea victimelor erau înregistrate ca „dușmani ai regimului”. Legitimitatea acestui gen de operații nu era contestată, ci dimpotrivă, puternic stimulată de conducerea nazistă.

Jaful era dus la îndeplinire de forțe speciale, printre care se remarca în eficacitate unitatea numită Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg, aflată sub comanda directă a ideologului nazist Alfred Rosenberg. Membrii acestei grupări se specializaseră în operații de golire a bisericilor, sinagogilor și colecțiilor de instrumente muzicale rare.

Cazul colecției descoperite în casa din München a lui Cornelius Gurlitt s-a bucurat de o mediatizare specială în presa anului 2012 și după aceea. Gurlitt însuși era fiul unui comerciant de artă nazist. Câteva dintre neprețuitele tablouri, printre care unul semnat de Matisse, au fost restituite proprietarilor legali, altele fiind vândute de Gurlitt încă în anii 1960.

Nu mai puțin celebru este cazul Mariei Altmann, care în anul 2000 a intentat proces statului austriac, în scopul de a redobândi cinci tablouri semnate de Gustav Klimt, printre care și Portretul Adelei Bloch-Bauer.

Altmann este moștenitoarea Adelei Bloch, femeia din tablou, care poartă la gât minunatul colier pe care mai târziu Hermann Göring avea să-l dăruască soției sale.

După ce dosarul a fost dezbătut în sălile Tribunalului Suprem al SUA, în anul 2006, tablourile au fost restituite Mariei Altmann, unul dintre ele fiind expus la Neue Galerie din New York. (Povestea a reprezentat de altfel subiectul filmului Woman in Gold (Femeia în aur), realizat în 2005, cu Helen Mirren în rolul principal.

Conform propagandei naziste, arta modernă era tot rodul „conspirației evreieşti”, formată din presa şi intelectualitatea evreiască, dornică să deruteze publicul larg.

În cursul ultimelor două decenii, circa zece mii de obiecte de artă jefuite de nazişti au fost restituite, în baza Principiilor de la Washington[1], şi se caută proprietarii legali pentru alte o sută de mii. Nimeni nu cunoaște încă data concretizării acestor eforturi.

George Farkas

---

[1] Cele 11 puncte stipulate la Conferinţa de la Washington, din decembrie 1998, privind restituirea obiectelor de artă confiscate de nazişti, https://www.state.gov/washington-conference-principles-on-nazi-confiscated-art/