Într-un articol din 19 mai 2022 (https://baabel.ro/2022/05/dumbraveni-1829-prima-scoala-pentru-surzi-din-ardeal-o-colaborare-armeano-romano-maghiara/) am vorbit despre înființarea învățământului pentru copiii surzi din România de azi. Pe lângă autoritățile civile, acesta a fost susținut de numeroase personalități ecleziastice.

Dar întâi se cuvine să amintim despre un călugăr franciscan care, deși nu a educat niciun copil surd, a avut totuși o intervenție interesantă în domeniu. El a fost Pelbárt Ladislau (1430-1504), numit și Pelbárt de Timișoara. El s-a născut la Timișoara și a devenit doctor în teologie la Universitatea din Cracovia. În cadrul Ordinul Franciscan a avut o activitate culturală deosebită, fiind unicul autor de incunabule născut pe teritoriul de azi al României. Incunabulele sale au cunoscut 49 de ediții.

Mare om de cultură, Pelbárt de Timișoara s-a interesat de diferite aspecte ale științei și a emis unele teorii revoluționare pentru epoca sa. Astfel, într-una din predicile sale susținea că „în cazul defectelor de vorbire, există o deosebire categorică între deficiența anatomică și deficiența funcțională”. El a pus bazele concepției că „surdomuții nu vorbesc pentru că nu aud” și a susținut că „adesea surditatea are și alte cauze decât cele anatomice”.

Remarcile sale au fost făcute înaintea nașterii primului educator al surzilor din Spania, călugărul Pedro Ponce de León (n.1520). Pe plan mondial, precizările lui Pelbárt de Timișoara sunt printre cele mai vechi concepții științifice despre natura și cauzele surdomutității.

***

Să revenim la începutul învățământului surzilor din țara noastră, care a avut loc între 1827-1846 la Elisabethopolis (azi Dumbrăveni), lângă Sighișoara. El s-a constituit din inițiativa fostului husar Băcilă Ioan, un român care s-a specializat în tehnicile de educare a surzilor. Susținărorii lui au fost:

Bob Ioan (1739-1830), episcopul greco-catolic al Ardealului, făcea parte din Școala Ardeleană. El a ocupat scaunul episcopal între 1782-1830. A încurajat editarea manualelor școlare pentru românii ardeleni și a manualelor teologice și liturgice necesare bisericii și a fost inițiatorul documentului Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost primul care s-a implicat și a sprijinit realizarea unui învățământ al surzilor în Transilvania.

Aflând că husarul Băcilă se pricepe în educarea surzilor, a luat legătura cu el și împreună au ajuns la concluzia că ar fi mai folositor țării dacă ar părăsi armata, ocupându-se exclusiv de această activitate. Episcopul a făcut mai multe memorii către guvernul Ardealului, reușind să-l elibereze definitiv din armată în 1829.

Pop Ioan, preot greco-catolic în Elisabethopolis, a fost însărcinat de episcopul Bob Ioan să fie îndrumătorul pedagogic al lui Băcilă. Astfel, între 1827-1831, când Băcilă a educat în locuința sa patru copii surzi, preotul i-a fost alături cu sfaturi pedagogice și metodice.

Ioan Lemeni, Episcop Greco-Catolic al Ardealului (1780-1853), a fost urmașul episcopului Bob. Împreună cu profesorii seminarului din Blaj, el a organizat și a condus Adunarea românilor de la Blaj din 15 mai 1848. Începând din 1831, episcopul Lemeni a dispus să se acorde o contribuție anuală școlii de surdomuți pe toată existența ei.

Kábdebó János, (1780-1832), preot armeano-catolic din Elisabethopolis, a fost marele reformator a învățământului local. A îmbunătățit programele școlare, a introdus materii suplimentare și a prelungit anii de studiu. Datorită acestor reforme, școala de băieți și cea de fete din localitate au devenit deosebit de căutate de toate familiile armenești din Ardeal.

În 1831, el a sesizat că solicitările de educare a copiilor surzi depășeau posibilitățile lui Băcilă în mica sa locuință. El s-a oferit să deschidă o secție de surdomuți în cadrul Școlii de Băieți, iar Băcilă să fie angajat ca învățător. A obținut aprobările episcopiei catolice și a guvernului provincial, iar în toamna aceluiași an școala și-a început activitatea. Din păcate, Kábdebó nu s-a putut bucura mult de această realizare, deoarece în anul următor, 1832, a decedat.

Pópoi József, preot armeano-catolic din Elisabethopolis, a continuat munca predecesorului său și în domeniul dirijării învățământului. Începând din 1832, a fost numit Surdomutor Instituti Inspector, funcție pe care a păstrat-o pe toată perioada existenței școlii de surzi. El s-a preocupat cu asigurarea materială a școlii, a contribuit la cazarea copiilor surzi la diferite gazde din oraș și a încercat să angajeze încă un învățător, dar Băcilă s-a opus.

Kóvacs Miklós (1769-1852), Episcop Romano-Catolic al Ardealului, a fost entuziasmat de propunerea lui Kábdebó de a înființa o secție de surzi la școala din Elisabethopolis, aprobând-o fără rezerve. A urmărit continuu această activitate și a susținut în fața guvernului provincial necesitatea măririi salariului lui Băcilă. De asemenea, a inițiat susținerea financiară a școlii.

***

Ioan Marian (1796-1846), vicarul greco-catolic al Năsăudului și conducătorul învățământului din zonă dorea să înființeze o școală de surdomuți și la Năsăud. În Circulara nr. 77/16 aprilie 1838 se anunța printre altele că „unde se află surdo-muți, să fie trimiși la Năsăud, la școala care se va deschide în 30 aprilie a.c.” Numai că, neavând suficiente fonduri, vicarul Ioan Marian a adoptat o soluție inedită: copiii surdomuți urmau să fie educați de către învățătorii locali, care au urmat un curs de perfecționare surdologică. Acest curs, organizat de vicarul Marian, este cea mai veche formă de perfecționare surdologică de pe actualul teritoriu al României, următorul s-a deschis abia în 1921 la Universitatea din Cluj. Din păcate, portretul vicarului Ioan Marian nu s-a păstrat.

Macedon Pop, vicarul greco-catolic al Năsăudului și succesorul lui Ioan Marian, a editat în 1875 o carte referitoare la activitatea vicarilor năsăudeni. Cartea prezintă și informații despre învățământul copiilor surzi organizat de Ioan Marian. Cum până atunci toate documentele oficiale privitoare la surdomuți au fost acte de cancelarie, lucrarea publicată de vicarul Macedon Pop este prima carte tipărită unde apar informații despre învățământul pentru surdomuți pe teritoriul de azi al României.

***

Alexander Bonnaz (1812-1889) Episcopul Romano-Catolic de Cenad (Timișoara), s-a născut în Franța. După ce tatăl său a murit în războaiele lui Napoleon, a emigrat cu mama sa în Banat. Aici a făcut studii și, în final, a ajuns episcop.

În perioada 1863-1885, învățătorul german Karl Schäffer, calificat la Viena, a desfășurat un învățământ privat cu diferiți copii surzi. Episcopul Bonnaz se entuziasma de fiecare dată când acesta îi demonstra progresele elevilor săi. Convins de necesitatea înființării unei școli de stat pentru copiii surzi, episcopul Bonnaz a insistat pe lângă diverși primari, însă eforturile sale au fost zadarnice. Ele s-au concretizat abia în 1885, când a fost instalat tânărul primar Carol Telbisz. Înființată inițial ca școală particulară, după un an de funcționare, ea a devenit școală orășenească „în cinstea împlinirii a 25 de ani de episcopat al lui Alexander Bonnaz”. Episcopul Bonnaz a lăsat prin testament Școlii de Surdomuți suma de 20.000 florini (40.000 coroane).

Jánosy Demién era conducătorul Ordinului Călugărilor Minoriți din Ungaria, cu sediul la Arad. Acolo, în anul școlar 1884-85, învățătorul Roboz József a educat privat opt copii surzi. Ziarele locale au răspândit știrea și Jánosy Demién a inițiat o acțiune de susținere. Comisia formată din 21 de personalități marcante ale orașului și condusă de el a susținut necesitatea înființării unei școli speciale. Au găsit o clădire potrivită, au dotat-o cu mobilierul necesar și în aceeași toamnă (1885) s-a deschis Școala de Surdomuți din Arad.

***

Norbert Kerl a fost provincial al Ordinului Călugărilor Salvatorieni și paroh la Biserica Romano-Catolică din Timișoara, cartierul Elisabetin.

În 1932, profesorul Adalbert Zsutty de la Institutul de Surdomuți din Timișoara, a definitivat două manuale de religie destinate copiilor surzi: Catehism pentru clasele IV-VI ale institutului de surdomuți și Biblia romano-catolică pentru clasele superioare ale institutelor de surdomuți. Trebuia găsită o sursă de finanțare pentru a le tipări. Lucrurile s-au rezolvat de la sine. Sediul Călugărilor Salvatorieni se afla la câteva sute de metri de Institutul de Surzi și, de la început, Norbert Kerl s-a entuziasmat de această inițiativă, preluând sarcina editării. Până în 1990, aceste două cărți au fost singurele manuale de religie pentru surdomuți existente în România.

Un coleg al lui Adalbert Zsutty, Aleodor Suciu, nu a avut aceeași șansă. El a întocmit manuale destinate copiilor surzi ortodocși, dar deși a colindat la episcopiile din Timișoara, Caransebeș și Arad, nu a găsit nicio susținere. În final, manuscrisele s-au pierdut.

Ultimul exemplu nu se referă la educarea surzilor, ci la modul în care era percepută existența lor în cadrul societății. În 1932, Nicolae Flueraș, doctor în teologie și profesor la Academia Greco-Catolică din Oradea a publicat Tratat moral-pastoral pentru uzul sacramentelor. Scopul cărții era de a sfătui preoții care trebuiau să administreze diversele sacramente : botez, cununie, maslu, spovedanie, împărtășanie, etc. Ei trebuiau să se asigure dinainte dacă respectivul creștin este conștient de însemnătatea actului și dacă este pregătit moral și spiritual. În cadrul tratatului, explicând diferitele situații, autorul face precizări și despre modul de comportare a preotului în cazul în care sacramentul trebuie administrat unor persoane fără auz.

***

De-a lungul timpului, statutul religiei și al slujitorilor ei depindea de ideologia îmbrățișată de cei ce conduceau destinele fiecărei țări. Și la noi, după cel de al Doilea Război Mondial, aportul unor reprezentanți ai cultelor religioase la răspândirea științei și civilizației a fost trecut sub tăcere. După 50 de ani de comunism, cu toată revenirea spiritual-religioasă, multe vechi personalități au rămas uitate. Se cuvine să ștergem praful de pe vechile cronici și să readucem în conștiința poporului pe cei care s-au străduit să ne ridice spre alte culmi.

Gheorghe Moldovan