Duminica mâncăm întotdeauna toți trei la prânz, așezați la masa mare și pătrată din sufragerie. Fața de masă e albă și perfect scrobită, de parcă ar fi din tablă lucitoare. Și la atingere e netedă și rece. La televizor e un concurs de gimnastică, asta îmi amintesc precis, pentru că ai mei se tot uită hipnotizați spre ecran. Eu nu sunt interesată deloc de ce se întâmplă la televizor. Am trei, poate patru ani, îmi legăn picioarele pe sub masă și am hotărât că astăzi sunt pui de pasăre. Mai precis, de bufniță, pentru că am văzut eu la Teleenciclopedia o bufniță care își rotește capul și își închide când ochiul drept, când ochiul stâng.

Și pentru că sunt pui de bufniță, iar puii de bufniță nu vorbesc ca oamenii, și nici nu au învățat să mănânce singuri din farfurie, casc gura și aștept să fiu hrănită. Mama intră în jocul meu, îmi taie bucățele mici și mi le dă să le mestec. Eu înghit și deschid iar gura. Mama e atentă la ce se întâmplă la televizor și nu observă. Atunci încep să-mi fâlfâi aripile și să cârâi, cum cred eu că face un pui de bufniță. Tresare și-mi umple iar gura cu mâncare.

Mi-aduc aminte de scena asta într-o sâmbătă de martie, când sunt cu ea la plimbare prin oraș. De la momentul în care eu mă prefăceam că sunt bufniță au trecut cam 45 de ani. Am trăit departe una de alta în ultimii 30, iar acum, de când Mama s-a mutat la Cluj, începem să construim o viață nouă împreună. Nu ne putem relua vechi obiceiuri, construim altele, și alte ritualuri comune.

Uneori, sâmbăta mergem la Muzeul de Artă. Vizităm expozițiile temporare, dar întotdeauna intrăm și în Galeria Națională. O sală cu picturi de Ștefan Luchian este punctul în care ne oprim, pentru ca Mama să se odihnească. Ne place sala asta, pentru că unul dintre tablourile lui Luchian înfățișează un cuptor mare și alb, exact așa cum avea și bunica mea în bucătăria de vară. Pe peretele opus, un peisaj cu sălcii și câmpie îi aduce aminte Mamei tot de Dobrogea ei natală.

Îi revin în minte amintiri din copilărie despre care niciodată până acum nu mi-a vorbit. Iar eu stau cu gura deschisă, exact ca în duminica puiului de bufniță, așteptând să mă hrănească. De data asta cu bucăți din viața familiei mele și cu povești despre oameni pe care eu nu i-am apucat sau care au murit când eram foarte mică. Nu scot un sunet, ca să nu sperii poveștile. Stau și ascult.

Peisajul lui Luchian mă ajută să văd aievea șatrele de țigani care poposeau în fiecare primăvară la poalele Munților Măcinului. Aveau voie să rămână în sat cel mult trei zile, apoi legea îi obliga să plece în alte părți. Bunica era croitorească, iar în cele trei zile în care șatra își făcea tabără în sat, cosea fără oprire șalvari pentru bărbați, șorțuri pentru femei, hăinuțe pentru copii. La schimb, țigăncile îi spoiau vase și tingiri, reparau streșini și burlane prin gospodăria bunică-mii.

”Steluțo, nu mă lăsa fără șalvari”, o aud pe Mama spunând. ”Și cosea biata mama trei zile fără pauză, ca să nu-i lase pe oamenii ăia să plece despuiați.”

E așa de puternică amintirea asta a Mamei, că are darul să mă facă să mă întorc în timp. O văd pe bunica mea bună, veselă și generoasă, veșnic aplecată asupra mașinii de cusut, măsurând, tăind, combinând. Văd șatra, țiganca tânără și frumoasă, cu baticul roșu prins la ceafă, aplecată să-i spoiască bunică-mii tigăile și îngrijindu-se de cele necesare pentru familia ei, înjghebând o viață pe drumuri și pe la margini de sat. Ce s-a întâmplat cu ea, unde a plecat după ce bunica i-a cusut hainele cerute, cât a trăit și unde a murit? Atât de multe lucruri aș vrea să știu despre ea, despre Bunica și despre Bunicul, despre străbunici și despre toți cei ce-au trăit înaintea lor și datorită cărora am apărut pe lume.

Dar momentul de magie durează puțin, cortina coboară iar peste lumea lor în care am pătruns datorită unor cuvinte rostite într-o după-amiază de sâmbătă, într-o sală de muzeu.

Eu și cu Mama ne continuăm plimbarea. Și mă abțin cu greu să nu-i dau ghes: mai spune-mi! Cum era atunci când erai tu mică și…

Pentru că poveștile astea vrăjite apar din senin, nu atunci când le caut, ci atunci când mă aștept mai puțin. Trebuie să pășesc tiptil pe lângă ele, să nu le sperii și să le las să vină către mine ca să le pot prețui și depozita în minte și în inimă și, la rândul meu, să le pot da mai departe.

Doina Gecse-Borgovan