Acest articol mi-a fost inspirat de cel scris de Anca Laslo în ediția de joi. Ar fi trebuit să fie un comentariu, dar sunt prea multe de spus despre subiect, de aceea l-am scris ca o opinie separată.

Știu că sintagma ”eu cu cine votez” ar fi trebuit să se deprecieze, fiind utilizată de atâtea ori, dar s-a dovedit că este nemuritoare, este foarte actuală și după o sută și ceva de ani, când a fost concepută de Caragiale în O scrisoare pierdută. În perioada comunistă toată lumea știa cu cine trebuie să voteze, prea mare alegere nu aveai, de fapt nu aveai deloc, dar după 1989, odată cu apariția a zeci de partide, o adevărată inflație, expresia s-a valorizat. Inflație, inflație, dar din cele 40 de partide, câte erau la începutul anilor 90, îți puteai găsi unul care să se apropie de viziunea ta. Aveai opțiuni, știai cu cine să votezi.

Este adevărat, de-a lungul vremii, foarte multe dintre ele au dispărut sau chiar dacă nu, nimeni nu știe că mai există, doar uneori se întâmplă să dai de o clădire cu un afiș care anunță că aici este sediul partidului X și te miri că a supraviețuit.

Între timp a intervenit fenomenul de maturizare, unele partide s-au întărit, înghițind formațiuni cu ideologii apropiate, este un proces firesc, și ne-am trezit că avem cinci-șase partide cu șanse de a intra în parlament, de a trece pragul de cinci la sută. În principiu aveau personalitate și fără a face concesii prea mari îți puteai asuma ideologia unuia, așa că știai cu cine să votezi.

Din păcate, în ultimii cinci-șase ani asistăm la un fenomen care din punct de vedere politic și ideologic se poate considera nociv. Din dorința de a accede și a se menține la putere, partide cu ideologii teoretic diferite au ajuns la concluzia că este bine să conducă împreună, asigurând astfel stabilitatea politică, după cum au declarat liderii lor. Și ca să concretizăm, este vorba de PSD și Partidul Liberal. La ora actuală, situația aduce uluitor cu cele două treimi din parlamentul de la Budapesta, condiție care asigură un fel de stabilitate, dar și un fel de dictatură, tot ceea ce dorește conducerea partidului Fidesz a lui Viktor Orban se realizează, practic nu există opoziție, numai că Fidesz și-a câștigat această poziție prin vot. Alegătorii au consfințit situația de fapt, poate abia acum, după trei victorii consecutive ale partidului, încep să-și pună niște întrebări.

Dar la noi situația este diferită. Niciun alegător nu și-a dat votul pentru formarea acestui regim în care s-a realizat o alianță între două formațiuni politice cu scopuri și ideologii complet diferite. Cel puțin teoretic așa ar trebui să fie. Numai că nu e așa. Dacă Partidul Social-Democrat și-a menținut cât de cât orientarea, Partidul Liberal dispare încetul cu încetul. Concesiile pe care le face pentru a menține această alianță, adică rămânerea la putere, determină pierderea profilului său, a ideologiei care l-a păstrat ca o forță politică redutabilă până după Primul Război Mondial. După 1989, reorganizarea, renașterea Partidului Liberal a fost salutată de un segment destul de numeros al populației care cunoștea din istorie rolul jucat de acesta și spera că el va fi o contrapondere a formațiunilor politice de sorginte comunistă.

Nu a fost să fie așa. Sunt multe motive care ar explica situația. Poate lipsa unor conducători carismatici, compromiterea liberalismului în primii ani de după revoluție, explicația neadecvată a ofertei politice și diluarea compoziției partidului cu persoane care nu aveau nimic comun cu liberalismul. Nu știu dacă acest ultim aspect a fost un lucru voit, au existat forțe care au l-au țintit. Nu sunt adepta teoriei conspirației, dar poate nu ar trebui exclusă cu totul această ipoteză. Una peste alta, actualul Partid Liberal este o umbră a celui care ar fi trebuit să fie și eu mă întreb (bănuiesc că și alții) de ce nu se unește definitiv cu PSD?

Între timp a apărut pe eșichierul politic Forța Dreptei, o alianță de partide de dreapta care ar dori să reprezinte o opțiune liberală. Ea cuprinde și USL, formațiune destul de compromisă, pe drept sau pe nedrept, în ochii alegătorilor și nu-mi dau seama dacă la ora actuală ea este credibilă.

Nu am vorbit încă de partidele extremiste, AUR și SOS, care se conturează drept concurente serioase în alegerile viitoare. Este „bau-bau”-ul pe care-l folosesc PSD și liberalii pentru a participa împreună la alegeri, pentru a se menține în continuare la putere, considerându-se un obstacol la amenințarea extremismului de dreapta. Nu știu dacă aceasta ar fi soluția, dar dacă cele două partide și nu numai ele, ci și componentele alianței Forța Dreptei ar fi avut ideologii clare, ar fi cercetat și cunoscut problemele și dorințele românilor și ar fi făcut oferte politice atractive, nu s-ar fi ajuns la această situație. Sondajele arată o destul de mare apetență a alegătorilor față de demagogia celor două partide extremiste. Atenție, așa a ajuns la putere regimul nazist din Germania. Poate că pericolul nu este atât de mare, dar este un avertisment.

În concluzie, revenind la întrebare, nu știu cu cine voi vota. Voi merge la vot, la toate cele patru, deoarece în 1990 mi-am promis că dacă 40 de ani m-am dus obligatoriu să votez, acum când am posibilitatea să aleg dacă vreau sau nu vreau să particip la vot, de ce să nu-mi exercit prerogativele democratice? De aceea ar trebui cineva să-mi spună (la Caragiale a existat răspunsul) cu cine să votez. Altfel, ca toți alegătorii onești, voi alege răul cel mai mic și pe undeva voi vota împotriva convingerilor mele. Din păcate.

Eva Galambos