Cu mari eforturi şi promisiuni făcute de Statele Unite mai ales părţii palestiniene, după trei ani de întreruperi, la Washington au fost reluate negocierile de pace dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană. Ele vor dura nouă luni şi nici chiar cei mai optimişti susţinători ai procesului nu au curajul să spună că se vor încheia cu un acord, ci că vor fi identificate problemele şi cele mai acceptabile soluţii. Apoi…vom mai vedea.

Cu mari eforturi şi promisiuni făcute de Statele Unite mai ales părţii palestiniene, după trei ani de întreruperi, la Washington au fost reluate negocierile de pace dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană. Ele vor dura nouă luni şi nici chiar cei mai optimişti susţinători ai procesului nu au curajul să spună că se vor încheia cu un acord, ci că vor fi identificate problemele şi cele mai acceptabile soluţii. Apoi…vom mai vedea.

Nu cred că această primă întâlnire a reprezentanţilor celor două părţi ar fi început sub semne promiţătoare. Abia sosiseră delegaţiile la Washington când Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, (care, ştiind că este în pierdere de popularitate , nu are curajul să organizeze noi alegeri prezidenţiale), a declarat la Cairo că, după acordul de pace, nici un civil sau militar israelian nu va avea permisiunea să se afle pe teritoriul palestinian. Şi că, după părerea lui, el ar fi făcut suficiente concesii (care sunt acestea, că nu le ştim) şi, în concluzie, nu va ceda nimic în viitor. Păi dacă de la bun început, compromisul de partea palestinianană este eliminat, ce şanse au aceste negocieri? De 20 de ani, de la acordurile de la Oslo, problemele nu s-au schimbat, – delimitarea graniţelor, Ierusalimul, refugiaţii, aşezările israeliene de pe viitorul teritoriu palestinian -, în toate acestea partea palestiniană, după declaraţiile lui Abbas, manifestă rigiditate. În fapt, palestinienii s-au aşezat la masa negocierilor constrânşi de SUA care au declarat că le vor lua ajutorul financiar (fără de care toată structura statală se va prăbuşi), dar şi de Liga Arabă, ai căror membri furnizează de asemenea ajutoare băneşti palestinienilor. Şi încă un lucru. Firme israeliene au deschis de-acum în câteva oraşe palestiniene sucursale în domenii ca high tech, finanţe, comerţ oferind astfel locuri de muncă palestinienilor. Potrivit declaraţiilor lui Abbas, acestea vor fi obligate să plece, astfel că o sursă de existenţă şi de dezvoltare pentru palestinieni va înceta. Se va repeta, se pare, modelul din Gaza unde, după retragerea israeliană, palestinienii în loc să preia tot ce au făcut coloniştii israelieni acolo – gospodării înfloritoare, agricultură moderrnă, irigaţii, solarii – le-au distrus. După părerea mea, până una alta, înaintea începerii negocierilor, ar trebui modificat modul de gândire, de percepţie al conducerii palestiniene.

Israelul, deşi la ora actuală consideră că nu aceste negocieri reprezintă problema sensibilă în zona Orientului Mijlociu şi nordul Africii, ci consecinţele „primăverii arabe” – concret situaţia din Egipt şi Siria – a acceptat să se aşeze la masa negocierilor, cu o doză destul de mare de scepticism. Statul evreu şi-a manifestat bunăvoinţa, făcând două concesii: se pare că nu va mai cere palesgtinienilor recunoaşterea Israelului ca stat evreu, şi un gest, nefericit după părerea multora, prin acceptarea eliberării a peste 100 de deţinuţi arabi, toţi acuzaţi de participare la atentatele teroriste din anii 1989-1990. Famiile victimelor au organizat proteste, o serie de oameni politici şi-au manifestat opoziţia dar, până la urmă, cabinetul a votat decizia. Nu sunt convinsă că partea palestiniană a apreciat acest gest sau dacă nu-l consideră un semn de slăbiciune, că va recurge în continuare la acest şantaj care este o practică folosită de ani de zile, a cărei miză tot a crescut.

Chiar dacă nu suntem prea optimişti, spre deosebire de secretarul de stat John Kerry, mândru că a avut câştig de cauză, şi de ambasadorul american în Israel, Dan Shapiro, care a declarat că în aceste nouă luni, la chestiuni esenţiale ca statutul Ierusalimului şi problema refugiaţilor, pot fi găsite soluţii, trebuie să recunoaştem că a sta la masa negocierilor şi a discuta este mai bine decât a lansa bombe şi a omorî civili nevinovaţi. De aceea, să folosim un termen atât de agreat în diplomaţie, suntem „optimişti cu rezerve”.