Număr vizualizări 32 ori
Suntem la sfârșit de an, în preajma sărbătorilor de iarnă – Crăciunul, Hanuka, Anul Nou – care ar trebui să aducă pace, liniște, lumină, noi speranțe. Deși în perspectivă se conturează lucruri dramatice, printre care spectrul extinderii războaielor, atât în Europa cât și în Orient, parcă de această dată nu-mi vine să scriu despre tenebrele care nu așteaptă. Am vrut să aleg o altă temă, ceva dătător de speranță, care să demonstreze că oamenii au nevoie, doresc și se preocupă de frumos, îl caută și-l apreciază.
Este o emisiune de televiziune întitulată Vânătorii de comori [Kincsvadászok] pe care o urmăresc la un post unguresc. Ideea nu este originală, este un format preluat, cred, din Germania și bănuiesc că îl regăsim și la alte posturi de televiziune.
Eu am nimerit-o la maghiari și, ca să-i citez pe realizatori, nimeni nu credea că va avea un astfel de succes, ajungându-se la cel de-al treilea sezon. Și ca să risipesc emoțiile legate de conținutul acesteia, ea se ocupă de… vechituri. Tot felul de obiecte, de la cele de artă până la mobilier, ciudate obiecte de gospodărie, reclame, aparate de filmat, mașini vechi recondiționate și lista este lungă. Ele provin din poduri, pivnițe, debarale, moșteniri ale bunicilor sau părinților, dar sunt şi unele cumpărate. Descoperi cu mirare numărul mare de amatori care vizitează piețele de vechituri și achiziționează obiecte care uneori valorează sute de mii de forinți.
Să explic desfășurarea acțiunii: există un grup de comercianți de obiecte vechi, foarte bine pregătiți, printre care trei proprietari de galerie sau de ceea ce pe vremuri în România se numeau Consignația, magazine de antichități care cumpără prin licitație obiecte aduse de telespectatori. Interesul componenților grupului de comercianți este multiplu, nu se limitează numai la obiecte de artă. Ei declară că participă în calitate de comercianți, de aceea prețul de achiziție poate fi mai mic decât valoarea obiectului, deoarece vor și ei să câștige.
De ce mă încântă emisiunea? În primul rând, din motive de… nostalgie. Întotdeauna am avut o mare atracție pentru obiectele de artă. După ce am fost la Paris, am vizitat la Luvru secția de arte decorative și am fost și la „Piața cu purici”, cum se cheamă în franceză piața de vechituri, mi-am descoperit dorința de a mă ocupa cu acest segment, de a avea un magazin de antichități. Era un Wunschtraum, o iluzie, în România de atunci nici nu putea fi vorba de așa ceva și nici nu mă pricepeam, doar că îmi plăcea.
Această emisiune mi-a dezvăluit că și astăzi, în această epocă pur tehnologică, oamenii nu sunt indiferenți față de frumos. Am văzut cât de mulți frecventează piețele de vechituri, oameni de toate categoriile. Unii cumpără în speranța de a găsi comori pe care să le valorifice, dar mulți cumpără numai de plăcere, ca să-și împodobească căminele. O parte dintre cei veniți la emisiune au recunoscut că aceasta i-a stimulat să meargă la talciocuri, să caute printre obiectele lăsate de bunici, să cerceteze pe internet, să identifice lucrurile găsite și să citească despre istoria lor, chiar să se ducă la câte o expoziție, un muzeu, o licitație. Unii s-au apucat să cotrobăiască acasă printre vechituri, doar-doar vor găsi ceva cu care „să apară la Televiziune”. Îmbucurătoare a fost prezența tinerilor. Iar comercianții nu au pregetat să dea tuturor sfaturi, să intre în legătură cu ei, să le ofere o mână de ajutor pentru a găsi alte moduri de a-și valorifica obiectele care au rămas nevândute la licitație. Practic, deși nu aceasta a fost intenția, emisiunea a devenit și un fel de școală de arte.
Înainte de a intra la licitație, proprietarii află de la specialiști proveniența obiectului, ce stil reprezintă, vechimea și valoarea, în funcție de starea sa fizică. Este și acesta un curs de istoria artelor.
Totuși, să nu uităm ideea fundamentală a emisiunii, intenția Vânătorilor de comori de a valorifica obiectele găsite la cel mai bun preț. Au avut loc licitații uluitoare, neașteptate pentru vânzători, de ordinul sutelor de mii de forinți, chiar al milioanelor. Dar și inversul este posibil: s-au realizat prețuri mult mai mici decât cele așteptate, din lipsă de interes pentru obiectul oferit. Dar ăsta-i comerțul!
Personal, o singură dată am avut de-a face cu o casă de licitație și a fost un succes. O tabacheră de argint cu email, lucrătură vieneză de la sfârșitul secolului al XIX-lea, moștenire de la socrul meu, nefolosită niciodată, s-a vândut la o licitație la Casa Alis pe un preț de vreo cinci ori mai mare ca cel de pornire. Era prin anii 1990 și din acești bani am putut pleca în prima mea vizită în Israel.
Mai am în posesie, moștenire de la bunici, o pereche de vaze de la faimoasa fabrică de porțelanuri Zsolnay din Ungaria, dar, din păcate, una are defecțiuni și ele de obicei se vând perechi. Bineînțeles că nu le-aș vinde, dar întâmplător a venit cineva cu un astfel de obiect la o emisiune și am putut vedea că valorează peste 200.000 de forinți sau peste 500 de euro. Cum nu mai pot să-mi îndeplinesc dorința de a avea un magazin de antichități, mi-am promis să mă duc din când în când măcar la o licitație. Nu costă bani!
Eva Galambos
Sursa imaginilor
- https://www.facebook.com/kincsvadaszok/?locale=hu_HU
- Imagine proprie prelucrată digital de AI
