Număr vizualizări 31 ori

Cele șapte minuni ale lumii pot fi găsite ușor pe Google, dar „minunile și minunelele mele” pot fi citite doar aici.

1. Autobuzul zburător de la Londra

Era 7 iulie 2005. Eram la Londra și vizitam un târg internațional de tehnologie și echipament din industria de ciocolată. Avem o zi liberă și urma să fac un tur ghidat, cu un autobuz double decker deschis. Am întârziat puțin și am pierdut autobuzul. Pasagerul Hassib Hussain a venit la timp și s-a urcat împreună cu șapte săculețe de „bunătăți islamice” lipite de piept, de unde și celebrul vers „Arabul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”. Șapte minute mai târziu, autobuzul, sau ce a mai rămas din el, a zburat spre paradis, la stația „La cele 72 de virgine”. Au fost 15 morți, printre care șoferul și teroristul. Dar adevărata minune a fost că eu nu eram în autobuz.

2. Sandaua buclucașă

Cu ani în urmă am fost cu soția în Cuba, la Varadero. Plaja excelentă, cu nisip foarte fin, aproape alb, era lungă vreo 20 de kilometri. Abia așteptam să umblu desculț pe plajă. Ne-am făcut un plan ambițios pentru o plimbare lungă, dar soția nu avea sandale potrivite. Singura sursă era magazinul din hotel, cu prețuri exagerate, ca totul pentru turiștii străini. Am găsit o pereche de sandale ușoare, din piele bej, care i se potriveau de minune, și le-am cumpărat.

După vreo 2 km, sandalele noi au început să o supere și ea a hotărât să continue desculță. Eu i-am atârnat sandalele de sacoșa mea. După încă vreo 2 km, amândoi am obosit. Ne-am odihnit puțin, cu gândul să pornim înapoi, în sandale.

Atunci am constatat cu groază că în timpul plimbării, una din sandale s-a desprins și a dispărut! Ca prin miracol am găsit o barcă cu motor, gata să plece tocmai spre hotelul nostru cu alte două turiste extenuate. Soția mi-a făcut și mie loc în barcă, dar eu aveam alte planuri, voiam să mă întorc pe jos și să caut sandaua pierdută. A fost total stupefiată. Barca a plecat, conflictul s-a rezolvat, iar eu am luat-o pe jos.

Întreaga plajă, cu o lățime de sute de metri, era în nuanțe de bej, tufișuri cu rădăcini maro deschis, sute de oameni se plimbau în ambele direcții, totul era un camuflaj perfect pentru o sanda pierdută. După ce am rătăcit vreo oră, în fața unui tufiș mai mare am găsit sandaua buclucașă care se odihnea și se zgâia la mine. Abia așteptam să ajung la hotel ca s-o șochez pe soția cu acest miracol. A fost într-adevăr uluită de norocul meu și m-a îmbrățișat pentru efortul și perseverența mea. Totuși, după un timp m-a întrebat dacă nu cumva am ținut tot timpul a doua sanda în sacoșă, doar ca s-o impresionez? Ce ți-e și cu femeile astea!…

3. Nimic nu se pierde

Câțiva ani mai târziu am fost în Republica Dominicană. Înainte de plecare mi-am luat o pereche ochelari de înot de cea mai bună calitate, cu bandă de silicon și lentile cu optică specială, toate albăstrui.

După ce am înotat o vreme, m-am oprit și mi-am pus ochelarii pe frunte, ca să-mi odihnesc ochii. Primul val mai puternic mi i-a luat și duși au fost! Eram furios, de ce îi pusesem pe frunte ca un diletant? Nici nu puteam să-mi cumpăr alții, pentru că acolo se găseau doar ochelari simpli, de calitate inferioară.

Când am ieșit din mare, soția s-a mirat că nu aveam ochelarii. I-am spus că erau pe nasul vreunui delfin sau pe fundul mării. M-am întors în camera de hotel, un drum de vreo 20 de minute, mi-am luat masca de snorkeling, am explorat zona unde s-a întâmplat nenorocirea și după vreo oră de înot extenuant am văzut ca prin ceață ochelarii mei albăstrui care pluteau agale la vreo 2 m sub nivelul mării.

4. La momentul potrivit

Într-o altă vară, de data acesta la Toronto, parcurgeam cu bicicleta un traseu de vreo 30 km, de-a lungul lacului Ontario și prin diferite parcuri conectate. Niciodată nu m-am abătut de pe aleile asfaltate. La un moment dat, un impuls inexplicabil m-a făcut să părăsesc drumul asfaltat și să intru vreo 50 m pe peluza alăturată. O voce părea să-mi spună: “Grăbește-te, că se duc!” M-am întrebat: “Cine se duc, unde se duc?” Bizar! Mersul cu bicicleta era anevoios în iarba înaltă. M-am oprit și m-am așezat să-mi trag sufletul.

Chiar lângă piciorul meu zăcea o bancnotă de o sută de dolari. Nu era vreo șmecherie a unui copil obraznic, gata să o tragă la o parte când „victima” se apleca să o ridice. Era perfect reală, și pe față și pe dos. Următoarea rafală de vânt ar fi luat-o mai departe. Nu putea să fi fost acolo de mult timp. De 25 de ani o păstrez într-un portmoneu special. De atunci mă întorc acolo în fiecare an, dar nu am mai găsit nimic. Cred că am întârziat și vântul mi-a luat-o înainte.

5. Regăsit după 30 de ani

În anii ’60 și ’70, când lucram ca ghid turistic la Mamaia, m-am împrietenit cu un tânăr turist ceh pe nume Pavel Tkadlec, care își petrecea luna de miere pe litoralul românesc. Soția lui era cu o sarcină avansată, probabil 6-7 luni.

Pavel era un om deosebit, preda sculptura la un liceu artistic din Praga și era interesat de istorie, artă și politică. Cum el prefera plimbări și conversații serioase, nu băutură și distracții, ca alții, ne-am împrietenit. Pavel era stimulat de cunoștințele mele de limbă și cultură cehă, îi făcea plăcere să-și etaleze erudiția. După de trei săptămâni, ei s-au întors acasă. Locuiau la Kolin, la vreo 60 de km de Praga și el făcea naveta.

Am continuat să ne scriem scrisori – internetul încă nu exista. Pavel avea un scris foarte frumos, ordonat și citeț, și își scria pe plic adresa cu litere mari: Fügnerova 441. Mi-o amintesc până astăzi. După câțiva ani, când am plecat din România, contactul s-a întrerupt. Timp de vreo 30 de ani nu am mai știut nimic unul de altul.

Prin 2005 am fost cu soția în Croația și am făcut o excursie destul lungă, cu o panoramă superbă a insulelor din Marea Adriatică. Am călătorit cu un microbuz turistic. În mașină eram doar noi și încă un cuplu tânăr care vorbeau în cehă, limba copilăriei mele. La un moment dat am întrebat-o pe tânăra doamnă, în cehă, de unde erau. Ea m-a răspuns că erau dintr-un orășel de care probabil n-am auzit, aproape de Praga. La insistența mea, a precizat că erau din Kolin. Kolin!? Nu numai că știam unde se află, avem acolo chiar un vechi prieten, pe strada Fügnerova 441. Ea a făcut ochii mari: ea crescuse acolo, iar Pavel Tkadlec era chiar tatăl ei și mai locuia acolo. I-am povestit că atunci când ne-am cunoscut, la Mamaia, ea era încă în pântecele mamei. Uluiți, ne-am îmbrățișat spontan, iar femeia, pe nume Eliska, mi-a spus că eu sunt desigur George Kun, de care tatăl ei vorbea cu atâta căldură.

Mi-a dat numărul de telefon al lui Pavel – în 30 de ani se schimbase doar prefixul! L-am sunat din Canada și el m-a recunoscut imediat. După câteva luni l-am vizitat la Praga. A fost o reuniune extraordinară. Pavel nu era evreu, dar îl interesa foarte mult cultura și istoria evreiască. Am vizitat împreună Altneuschul din Praga, cea mai veche sinagogă activă din Europa, precum și cimitirul evreiesc, unde s-au filmat scene din Scripcarul de pe acoperiș.

6. Un pașaport românesc

Apogeul călătoriilor mele de afaceri a fost cea din Israel, unde am fost trimis ca să evaluez echipament avansat pentru ambalat lapte și iaurt.

Urma să vizitez fabrici de succes internațional, să negociez cu experți de reputație mondială, să văd echipamentul în acțiune și să culeg date pentru a justifica propunerea de a-l achiziționa pentru o fabrică canadiană. Călătoria dura zece zile și timpul liber puteam să mi-l petrec ca turist. Șeful meu, un inginer bun, dar un tip cam obtuz, urma să mă însoțească, dar a renunțat în ultimul moment. Avea copii mici și călătoria în Israel i se părea prea riscantă, din partea lui puteam să plec singur. Ce să mai discut? M-am rugat lui Dumnezeu ca nu cumva să se răzgândească!

În seara zborului am înmânat biletele și pașaportul funcționarei de la ghișeul El-Al. Ea le-a examinat meticulos, după care m-a anunțat că pașaportul meu canadian expiră în cinci luni și trei săptămâni și, după regulament, trebuie să fie valabil cel puțin încă șase luni. Mi s-au muiat picioarele, m-a apucat amețeala, eram disperat. Să ratez călătoria de afaceri în Israel, cu un potențial serios de turism, totul plătit? Și încă pentru un asemenea fleac?!

Funcționara, care regreta sincer ghinionul meu monumental, m-a întrebat:

– Aveți cumva un alt pașaport?

Am răspuns cu o oarecare ezitare:

– Da, am un pașaport românesc.

– Perfect.

Abia de câteva luni îmi reînnoisem pașaportul românesc. Urmarea a fost incredibilă. Mai erau doar două ore până la decolare. În acea seară soția ar fi trebuit să predea, dar printr-o minune orarul se schimbase și ea era acasă. I-am explicat situația, ea a găsit pașaportul în sertarul biroului, a venit în goană la aeroport și m-a prins în ultimele cinci minute. Funcționara a verificat pașaportul, am fost admis la îmbarcare și am ajuns cu bine la Tel-Aviv.

Ce poate fi mai minunat decât un pașaport romanesc?

7. O minune de zbor

Schiul alpin a fost una din marile mele plăceri. Am început la vârsta de cinci ani și am schiat până la 68. Am schiat peste tot: în România, Austria, Elveția, Italia, Franța, Canada și SUA. În 63 de ani este imposibil să nu ai accidente, măcar minore. Cel mai serios a fost la 19 ani, pe Semenic, când am făcut o ruptură de menisc pentru că legăturile de schi din RDG, cele mai bune care se găseau în România, nu s-au deschis când trebuia. Marca era “Mesta”. Mai târziu, când am ajuns să fac jocuri de cuvinte în engleză, le-am numit “Messed-up” (stricate). În anii ’80, când aveam deja echipament de prima clasă, am văzut ce înseamnă bocanci, schiuri și legături de calitate.

Recent m-am întâlnit cu niște prieteni originari din România, care trăiesc în Franța și Elveția, toți schiori. Întâlnirea a fost foarte plăcută, mai ales că schiatul în Europa are și alte dimensiuni, de exemplu cea culinară. Ne-am întâlnit în Dolomiții italieni, de o frumusețe de nedescris. Era martie și schiatul de primăvară este foarte plăcut. De obicei e soare, temperaturi blânde, zile lungi, zăpadă bună, dar uneori prea moale la amiază, iar pe suprafețe foarte înclinate poate fi prea subțire. Uneori rădăcinile brazilor sunt vizibile, dar când sunt ascunse sub zăpadă, poate fi foarte periculos.

În prima zi, ca “încălzire și acomodare”, am coborât pe o pârtie abruptă, dar cu vizibilitate excelentă. Am ajuns repede la vreo 60 km pe oră, când ambele schiuri s-au blocat sub o rădăcină, aruncându-mă la vreo 12 m distanță. Am căzut cu fața în jos în zăpadă pufoasă și destul de adâncă. După câteva minute mi-am revenit și am văzut că aterizasem într-o între două stânci, care se aflau la câțiva centimetri de capul meu. Mi-a trebuit vreo jumătate de oră să mă cațăr înapoi pe pârtie și să-mi recuperez schiurile. Noroc că mai erau întregi! Iar legăturile aveau atât ejecție prin torsiune, cât și ejecție axială verticală, altfel mi-aș fi rupt ambele tendoane ale lui Ahile!

Greu de spus ce i-aș fi sfătuit pe alții, dar un hobby atletic implică riscuri, unele calculate și altele nu. Oricum, ca prin minune am rămas teafăr și am continuat să practic cu pasiune acest sport extraordinar.

George Kun

Foto crdit George Kun și

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Boeing_767-258(ER),_El_Al_Israel_Airlines_JP6582976.jpg Pedro Aragão, CC BY-SA 3.0 GFDL, via Wikimedia Commons