Număr vizualizări 766 ori

Războiul acesta îmi amintește de armată, nu neapărat de latura ei militară, ci, mai curând de latura ei de somn ciuntit, ca atunci. Am impresia că în fiecare noapte sunt planton 2. Știu că voi fi trezit și pentru cât timp, nu știu doar ora exactă la care va suna alarma. Parcă-mi vine în minte titlul celebrului film Poștașul sună de două ori. Întâi auzim un sunet lung, enervant, care ne avertizează că o rachetă (sau mai multe) au pornit din Iran. Câteva minute mai târziu, când vine sunetul crescendo-decrescendo specific , îmi pun papucii și alerg spre adăpost. Uneori al doilea sunet nu mai vine semn că rachetele ne-au ocolit de data asta și atunci adorm la loc, dar cu urechile ciulite.

Ne apropiem de a patra săptămână de război. Parcă alarmele s-au mai rărit. Există și nopți în care nu sunt planton deloc. Parcă a mai scăzut și frecvența avioanelor.

Am fost solicitat să scriu un articol pentru Baabel despre situația de la noi. Îmi amintesc de celebrul dramaturg Alexandru Mirodan. În ziarul Minimum, care apărea la Tel Aviv, el avea o rubrică intitulată sugestiv „Îmi place, nu-mi place…”, în care discuta evenimentele curente din această perspectivă . Asemenea lui, am hotărât și eu să scriu despre evenimentele din ultima săptămână, chiar dacă nu toate sunt legate direct de război.

Încep, ca o alarmă în decrescendo, pentru că lucrurile bune prefer să le las la urmă.

Nu-mi place că în ultimul sondaj făcut în SUA, pentru prima oară Israelul se bucură de mai puțină simpatie decât palestinienii. Această tendință de erodare a sprijinului pentru Israel este evidentă nu doar în rândul celor care se identifică cu Partidul Democrat, ci și printre cei ce se declară republicani. Tendința este cu atât mai îngrijorătoare cu cât ea se manifestă în special în rândul tinerilor. Întotdeauna Israelul susținea că poate pierde lumea, dar nu poate pierde America. Acum începe să piardă America și rezultatele se vor vedea peste câțiva ani.

Nu-mi place că Iudeea și Samaria au devenit un sat fără câini, dar cu buruieni. Nu sunt multe buruieni, dar sunt foarte nocive. A apărut o nouă specie de buruieni – teroriști evrei care doar în ultima săptămână au omorât cinci palestinieni . Totul se desfășoară sub privirile complice ale guvernului israelian. Și dacă așa stau lucrurile, nici nu putem să ne mirăm că pierdem sprijinul tineretului american. O societate care își pierde principiile morale va sfârși prin a pierde empatia lumii. Într-un discurs pompos, Netanyahu a spus că nu putem fi Isus într-o lume de Ginghis Han. Dar din cauza acelor buruieni, suntem pe cale să fim percepuți mai curând ca Ginghis Han decât ca Isus. Sper să ne revenim, altfel vom sfârși prin a fi șterși de istorie precum invadatorii mongoli.

Nu-mi place că în ultimele zile două rachete iraniene au lovit orașele Arad și Dimona din sudul țării. Una a lovit în plin o grădiniță. Din fericire, era noapte și copiii erau acasă, în pătuțurile lor. Dar, ajuns la locul faptei, primarul Dimonei, un mărunt politruc pe nume Benny Bitton, a constatat mândru că deși toată grădinița a fost devastată, portretul primului-ministru a rămas în picioare, de parcă Dumnezeu însuși ar fi fost bibist, la care mama unei soldate ucise în 7 octombrie a spus cu amărăciune și puțin sarcasm: „Păcat că fiica mea nu știa acest lucru. Și-ar fi pus în geantă portretul lui Bibi și poate ar fi fost salvată. Poate tuturor celor 1200 de israelieni uciși în ziua aceea neagră le lipsea numai portretul lui Bibi.” Eu am înțeles foarte bine durerea acelei mame, dar această idolatrie aproape mesianică a primarului pentru Bibi arată cât de mare e prăpastia pe care a creat-o Netanyahu între cele două segmente ale populației în cei 20 de ani de când se află la putere.

Și acum să trecem la crescendo.

Îmi place că după distrugerile din cele două orașe menționate, mulți cetățeni, nu numai evrei dar și arabi din satele învecinate, s-au oferit să-i găzduiască pe cei care și-au pierdut locuințele. Pe Facebook au apărut sute de reacții frumoase, m-a impresionat în special cea a unui beduin din Ar’ara din Neghev care le-a scris concetățenilor evrei: „Vă primim cu brațele deschise. Nu vă putem deschide adăposturile, pentru că nu avem, dar vă vom deschide inimile.”

Îmi place solidaritatea cetățenilor israelieni în fața pericolului. Aici aș vrea să-l menționez și pe domnul Dragoș Nelersa, ziarist și redactor șef la Editura Familia din Israel, care în fiecare noapte face nu doar planton 2, ci și planton 1 și 3, pentru a da informații exacte în limba română despre situația alarmelor celor peste 300 de membri ai grupului său de WhatsApp. Face asta chiar și atunci când orașul unde locuiește este vizat direct de rachete iraniene. Chapeau, Dragoș!

Îmi place că la ultimul sondaj despre fericire, Israelul a ieșit pe locul 8 în lume. Privind din afară, poate vi se va părea ciudat că într-o țară unde se trăiește de la o alarmă la alta, indicele de fericire să fie atât de ridicat, dar noi știm că viața se trăiește astăzi! „Mâine” este cel mai bun prieten al delăsătorului. Așa suntem, așa ne educăm copiii. De aceea cafenelele sunt pline, oamenii zâmbesc și, cel mai important, se ajută între ei la nevoie.

Îmi place, mai ales, că de când a început războiul cu Iranul, puținele zboruri către Israel sunt pline. Și nu sunt zboruri din Israel, ci spre Israel. Cca 20.000 de israelieni pe care războiul i-a prins în străinătate au revenit. Ele se numesc tisot hiluț (zboruri de salvare). Doar că salvarea nu înseamnă plecarea dintr-o zonă de război, din contră! Este un paradox pe care cei ce nu trăiesc în Israel nu-l pot înțelege.

Se spune că fiecare țară are guvernul pe care îl merită. Eu aș înlocui această sintagmă cu o alta, care mi se pare mai aproape de adevăr : fiecare țară are poporul pe care îl merită.

George Uri Schimmerling