Număr vizualizări 21 ori

Frunzărind colecțiile de ziare digitalizate de pe site-ul Arcanum încercând să aflu cine și când a introdus în România colecția romanului de 5 lei, am dat peste Ignaț Hertz, numele unei librării și al unei edituri. Evident că a existat și o persoană, dar biografia sa nu e cunoscută. Cum și de ce m-am ocupat de această întrebare e altă poveste.

Numele mi-a atras atenția nu din cauza unității de măsură a frecvenței, Hertz (Hz), nici datorită fizicianului după care a fost numită unitatea. Hertz era porecla mea, colegii și prietenii au folosit-o în școli, la facultate și încă mulți ani după aceea.

Nu puteam să nu observ lipsa de consecvență în notarea sunetului /ts/ în cele două nume, Ignaț Hertz, dintre care niciunul nu pare românesc. Printre miile de apariții ale celor două nume în presa de epocă, am găsit nenumărate variante. Aplicația care descifrează textele scanate are o capacitate destul de limitată în identificarea textului căutat, atunci când acesta este scris cu litere gotice, chirilice, cu sau fără diacriticele limbii maghiare și chiar cu litere latine în diferite fonturi. Am găsit nenumărate prescurtări sau greșeli făcute de cei care au scris textul analizat și, în fine, i-am găsit câțiva omonimi, unul chiar la București, dar nu era el. Așa că tentativa de a scrie acest articol după o cercetare exhaustivă, după ce am verificat toate mențiunile librăriei, editurii și persoanei, a eșuat. Dar trecând peste câteva sute de articole și reclame din ziarele, revistele și cărțile de epocă, am reconstituit câteva repere biografice ale familiei și ale editurii.

Familia

Ignatz Hertz s-a născut în Ungaria în 1850 sau 1851. Era descendentul unei familii burgheze și proprietar de moșie. În 1880, în urma unei inundații care i-a distrus tot avutul, el a venit la București și a deschis o librărie pe strada Isvor. Acolo vindea cărți și reviste străine, cu care se pare a avut succes de la bun început.

Dintr-o scrisoare publicată în 1882 se deduce că Ignaț Hertz era cunoscut la Budapesta, dar nu ca librar profesionist, ci în calitate de comis-voiajor pentru o editură de colportaj din Viena.

Confirmând aserțiunea inteligenței artificiale, nu am găsit niciun fel de documente „oficiale”: certificate de naștere, botez, căsătorie, divorț, deces, acte doveditoare de studii, serviciu militar etc. Nu am aflat unde, când și cu cine s-a căsătorit. Cu Mina, identificată în presă ca soția lui, a avut trei copii: Marton, Iuliu și Sonia. În 2 ianuarie 1923 familia a publicat un modest anunț mortuar: după o lungă și grea suferință, Ignatz a murit la vârsta de 72 de ani și a fost înmormântat la Viena.

Familia lui Ignatz Hertz nu o ducea rău. Între anii 1909 – 1916 îi găsim în registrele de oaspeți din stațiunea Karlsbad, azi Karlovy Vary, în Cehia. Ignatz este înregistrat întotdeauna singur. Mina apare uneori singură, alteori însoțită doar de doi copii, niciodată de Marton. Ziarele românești publicau uneori reportaje de acolo și acestea se încheiau cu lista vizitatorilor din România. Printre cele câteva sute de nume am găsit „Mina Herz cu familia”, „Mina Hertz” sau „Ignatz Hertz”, dar niciodată împreună. Presupun că nu puteau lăsa editura și librăria nesupravegheate. Ultima ei călătorie la băi înregistrată în presă este din 1924, când a fost prinsă la vamă încercând să scoată din țară valută peste suma permisă de lege. Mina a murit la București în 1942 și a fost incinerată.

Iuliu apare în presă de câteva ori în perioada 1914-1947, ca pianist de succes, cu concerte la radio și pe scenele din București, Viena, Paris și Bagdad. Este notat de câteva ori împreună cu sora lui Sonia, fiind creditor la datoriile lui Marton. Un articol din 1932 susține că un salariat care a fost dat afară de la librărie și a venit să-și ceară drepturile a fost bătut la ordinele lui Iuliu, ajungând la spital.

Sonia, împreună cu soțul ei, dr. I. Schlocker, apare în Monitorul Oficial (12 aprilie 1930) cu domiciliu la Arosa, Elveția.

Marton, născut în 1889 la București, s-a căsătorit cu Paulina și a avut un fiu, Meno.

Paulina, fiica Rașelei Melicson, era moldoveancă, din Fălciu. În 1913 s-a căsătorit cu Hansi Frenkel și prin 1920-1921 acesta s-a sinucis din cauza datoriilor făcute la tripou. Dar, conform declarației Paulinei, notează o altă sursă, Hansi Frenkel ar fi căzut pe front în timpul Primului Război Mondial.

După o lungă bătălie cu autoritățile, Marton și-a pierdut cetățenia română și a fost expulzat în ianuarie 1937. Nu este clar dacă Paulina l-a însoțit ori l-a urmat. Ultimele informații îl localizează la Budapesta, la Viena și la Paris.

În 1974, o oarecare Paulina Frenkel, născută în 30 octombrie 1898, fiica lui Israel și Rașela Frenkel, a solicitat schimbarea numelui de familie din Frenkel în Florescu.

Editor profesionist inovator

Citind anunțurile publicitare apărute în diverse ziare, se poate înțelege de ce inteligența artificială îl prezintă pe Ignatz Hertz ca pe editorul care a inițiat și apoi a devenit un veritabil maestru al marketingului. El a transformat piața cărții din România dintr-o nișă în care cărțile erau destinate unei elite intelectuale bogate, într-o piață populară de divertisment, destinată maselor.

Librăria și editura au avut succes, mai ales financiar, deoarece au fost printre primele producătoare de literatură de consum, romane de duzină, deseori ca foiletoane care nu erau la nivelul romanelor „serioase”, dar la un preț accesibil.

Alături de lista impresionantă a autorilor români care au lucrat și au contribuit la publicațiile editate de familia Hertz, reviste ca Astra și Lumea ilustrată dovedesc că editorii firmei știau să aprecieze scriitorii de talent și erau dispuși să publice și literatură bună: Petre Bellu, I. L. Caragiale, G. Coșbuc, Panait Istrati, Ion Gorun, I. Ludo, I. Slavici, Al. Vlahuţă, Al. Xenopol.

Primele anunțuri publicitare au apărut în 1855 și se văd tehnicile noi de comerț pe care le aplica pentru a-și câștiga și a-și menține cititorii. Anunțul din Gazeta Transilvaniei (4 septembrie 1885) menționează că cele cinci volume se pot comanda la librării, la sediul editurii sau prin poștă, cheltuielile poștale fiind rambursate.

Anunțul din Adevărul (9 aprilie 1891) aduce la cunoștința cititorilor că editura va publica în curând prima traducere română a nuvelei Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi, apărută în 1889. Traducerea în limba română îi aparține lui Iuliu I. Roșca. Editorul menționează că nuvela a fost interzisă în Rusia și chiar „în statele cele mai libere … ale Americii de Nord”. Și, evident, tot ce este interzis este atractiv.

Hertz colaborează intens cu cititorii, de exemplu îi anunță că romanul Regina Natalia va apărea în 100-120 de fascicole, până la data anunțului din Adevărul (28 decembrie 1891) au apărut 7, dar din cauza succesului „colosal” va retipări primele trei, reducând totodată prețul fascicolului de la 15 la 10 bani. Fiind partener cu ei, se simte obligat să-și avertizeze cititorii să evite imitațiile „într-o traducție scâlciată și absolut intolerabilă”. Cumpărătorilor li se amintește să ceară „premiul gratuit” care li se cuvine, un „tablou artistic și splendid reprezentând subiectul Unde e bărbatul meu Regele?”. Peste trei decenii acest „premiu gratuit” va deveni un loz care va conferi câștigătorului un automobil (Viitorul, 7 iunie 1924).

Ambele subiecte erau actuale – atât nuvela lui Tolstoi, cât și regina Serbiei, cu rădăcini românești, preocupau ziarele în lunile precedente acestor anunțuri.

A avut grijă ca ziarele să afle că a primit o scrisoare de mulțumire de la Franz Josef I pentru numărul festiv al revistei Lumea Ilustrată pe care a oferit-o împăratului cu ocazia vizitei la București (Timpul, 13 decembrie 1896) pentru inaugurarea canalului navigabil de la Porțile de Fier. O știre separată relatează că numărul festiv conține imnul imperial, iar editorul, Ig. Hertz, „a avut amabilitatea” de a-l da prefectului de Argeș, pentru ca membrii corului de copii și elevii de liceu să-l poată cânta atunci când trenul regal va porni din gara de la Pitești (Voința Națională, 14 septembrie 1896).

Și inițiativa de a produce un album al tuturor ofițerilor armatei române, inclusiv cei în rezervă, și cu numele celor care luptaseră în Războiul de Independență tipărite în roșu, este valorificată de el (și) în scopuri publicitare (Adevărul, 21 iunie 1897). La fel și albumul artistic-literar la care au contribuit cu autografe Maiestățile Lor, Regele și Regina, care se va vinde în folosul Flotei Naționale (Opinia, 2 martie 1913).

Editura se adresează diverșilor meseriași, anunțându-i de exemplu pe zugravi și croitori (Universul, 7 ianuarie 1909) că albumul Calendarul Lumea Ilustrată conține ultimele modele de la Paris.

Pentru el nu exista publicitate proastă, orice publicitate era bună. Astfel apare un anunț că a găsit un portofel cu bani și l-a predat poliției, sau că librăria caută tineri pentru o „ocupațiune reputabilă”, ori servește și ca agenție imobiliară, oferind camere de închiriat. Donațiile lui, nu prea multe și în general modeste, apăreau întotdeauna în ziare.

Îi roagă pe cititori să-l anunțe personal la care chioșc lipsesc fascicolele publicate de el, atrage atenția doamnelor ca atunci când își comandă revista de modă, semnătura să fie descifrabilă (Dimineața, 20 februarie 1909).

Distribuie primele fascicole gratuit (Universul, 13 noiembrie 1914), distribuie prospecte despre cărțile apărute recent (Adevărul, 8 februarie 1914). Cere clientelei să comande cărțile înainte de apariție, iar în orașele unde nu se găsesc, să ceară cărțile de la editor. La cerere expediază gratuit fascicole de probă în provincie.

Poate că nu căuta confruntările, dar nici nu le evita. Încă din septembrie 1885 aflăm din ziare că a pierdut un proces de calomnie. Unele procese le-a intentat el, în altele a fost acuzat. pe unele le-a câștigat, altele le-a pierdut, dar niciodată nu a renunțat să apeleze sentința atunci când nu i-a convenit și dacă se mai putea. Procesele în care era implicat se refereau la drepturi de autor, editor, plagiat, fals, calomnie. În 1890 a fost atacat în tribunal cu vitriol, dar a scăpat doar ușor rănit. Nu a ezitat să apeleze la poliție atunci când a suspectat că un lucrător i-a furat din banii încasați de la clienți (Universul, 9 noiembrie 1908).

Hertz între antisemitism și lumea evreiască

Nu credeam că voi ajunge până aici fără să pomenesc cuvântul „evreu” (sau una din variațiile acestuia pe care le-am întâlnit în materialul citit).

Presa îi considera evrei, dar ce se considerau ei nu se știe. Am văzut o singură mențiune (Dimineața, 21 iulie 1923) că Mina și Marton Hertz au făcut câte o donație unui fond destinat orfelinatului Uniunii Femeilor Israelite. În rest nu am găsit nicio referință la vreo legătură cu lumea evreiască, în afara formulărilor aproape antisemite ale lui Ignatz, în două anunțuri. (Adevărul, 17 noiembrie 1894).

Primul îi avertizează pe potențialii clienți să nu se lase înșelați de unii evrei care profită de onestitatea cititorilor, oferindu-le „o compilație cu un roman vechi, care a rămas nevândut”, în locul romanului „Alexandru III” și „Blestemul soartei pe tronul Țarilor”, produs original și de calitate al editurii. Cei doi așa-ziși editori, Moses Kieselstein și Ițic Gerbel, au fost dați pe mâna procuraturii pentru retipărirea ilegală a romanului care era proprietatea editurii (Adevărul, 29 noiembrie 1894).

Un alt anunț (Adevărul, 15 iulie 1895) îi avertizează pe cititori să nu se lase înșelați de un „antiquar gheșeftar speculant” care încearcă să vândă edițiile vechi ale cărții Cura de apă (4 volume) la preț de 8 lei. Aceste ediții au fost vândute de Ignaț Hertz ca „hârtie maculatură”, deoarece editura lui a scos o ediție nouă, „perfecționată”, care se vinde (4 volume) cu prețul de 3 lei.

De pe la începutul secolului XX, cărțile și literatura promovate de Ig. Hertz (omul, librăria, editura?) sunt caracterizate ca: senzaționale, sentimentale, obscene, pornografice, literatură jidovească, anti-creștină și anti-românească. Sunt condamnate mai ales cărțile lui Arthur Conan Doyle, Karl May, 1001 de nopți. Această literatură corupe tineretul și îl îndreaptă spre crime. Apare termenul diferiți Ignați Hertzi, la plural, folosit ca simbol și simptom.

Presa deplânge calitatea majorității materialelor publicate și distribuite de această editură. Cu timpul, nota antisemită crește. În perioada interbelică se cere treptat boicotarea și interzicerea editurii. Anticariatelor li se interzice contactul cu cărți de autori evrei și de la edituri ale evreilor. Întreprinderea lui cade victimă propagandei antisemite și luptei presei naționaliste împotriva iredentismului maghiar, real sau imaginat.

Editura și librăria au fost închise de autorități în 1936.

Andrei Herzlinger