Număr vizualizări 443 ori

Într-o zi, în urmă cu câțiva ani, ședeam pe o bancă, într-un parc din apropierea casei. Aveam la mine o carte bună, ca să-mi petrec timpul bucurându-mă de natura primăvăratică. Nu sunt genul de om care își petrece timpul şezând pe bănci, prefer să cutreier aleile sau străzile oraşului, dar o entorsă dureroasă la gleznă mă obliga să adopt temporar un regim de viaţă sedentar. Banca se afla lângă un loc de joacă, dar eu o alesesem pentru că era la umbră şi priveliştea era încântătoare. La acea oră parcul nu era aglomerat și te puteai delecta cu foşnetul frunzelor şi ciripitul păsărelelor.

La scurt timp după venirea mea, o bunică şi nepoţica ei s-au aşezat pe banca din dreapta. Bunica a expediat urgent fetiţa la locul de joacă. Simţea nevoia să se relaxeze şi adusese un coșuleț din care se ițea o pereche de andrele. Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg și fetiţa, în loc să se joace, o asalta cu întrebări care începeau invariabil cu „de ce…?”

În curând s-a ocupat şi banca din stânga mea, tot de o bunică însoţită de nepoţica ei care avea o vârstă apropiată de a celeilalte fetiţe. Bunica cărase cu ea un teanc de reviste ilustrate pe care le răsfoia de zor, căutând ceva. Am presupus (sufăr de meteahna ghicitului, de care nu mă pot dezbăra) că îşi remodelează casă şi e în căutare de idei. Dar nici pomeneală să fie lăsată în pace, nepoţica ei o solicita permanent de la locul de joacă:

– Uită-te la mine, buni, ce sus mă dau în leagăn! – repeta ea non-stop, vrând să fie admirată.

Era evident că ambele fetiţe se plictiseau de moarte și mie, bun samaritean, îmi răsunau obsesiv în cap cuvintele celebre ale scriitorului britanic E.M.Forster: Only connect![1] Sigur, uşor de spus, dar greu de realizat. Noroc că atunci când una din cele două fetiţe a trecut la doi paşi de mine, am avut un moment inspirat şi am interceptat-o:

– Cum se numeşte şcoala la care mergi?

Fetiţa mi-a spus cu mândrie numele şcolii şi a adăugat:

– Eu o iubesc mult pe doamna învăţătoare.

Cealaltă fetiţă, care trăsese cu urechea la conversaţia noastră, a intervenit şi ea:  

– Asta e și şcoala mea. Și eu îmi iubesc învățătoarea.

După care, conexate ca prin farmec de apartenenţa la aceeaşi şcoală elementară de cartier – exact cum bănuisem – ele s-au reîntors la locul de joacă râzând și fugărindu-se fericite, de parcă se cunoşteau de cȃnd lumea.

Mă aşteptam ca cele două bunici să-mi acorde măcar o privire de recunoştinţă, dar nici gând, ele m-au ignorat și s-au cufundat, uşurate, în îndeletnicirile lor.

Misiunea mea fiind îndeplinită, m-am ridicat de pe bancă și am pornit cătinel spre casă. O parte din drumul meu urma aleea principală, apoi trebuia să o iau la stânga, pe o alee lăturalnică.

Ȋnainte de a coti, am mai aruncat o privire spre locul de joacă. Cele două prietene continuau să se distreze cu multă inventivitate şi, să vezi şi să nu crezi, banca mea era ocupată de cele două bunici, absorbite într-o discuţie aprinsă, punctată de gesticulări menite să le întărească afirmațiile. Fără îndoială, m-am gândit, pe acea bancă are loc un intens schimb de experienţă în bunicit, care nu e nicidecum o treabă uşoară.

Ignorând durerea de la gleznă, am cotit la stânga cu pasul lejer și vioi al unei persoane care şi-a îndeplinit misiunea. Nu numai că misiunea fusese dusă la bun sfârşit, ea fusese chiar îndeplinită… „la pătrat!”

Marina Zaharopol

[1] Aceasta este frazarea exactă care apare în epigraful romanului lui E.M. Forster Howards End (1910), dar este o temă recurentă nu numai în romanul lui Forster, ci și la Virginia Woolf, care a scris extensiv despre interconectivitatea umană. Atȃt Forster cȃt şi Woolf erau membri proeminenți ai aşa-numitului Bloomsbury Group / Grupul Bloomsbury.

Sursa ilustraţiei:

https://en.wikipedia.org/wiki/Bench_(furniture) James F. Perry, CC BY SA-2.0 <http://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.0/>, via Wikipedia Commons