Număr vizualizări 22 ori
Zilele trecute, după ce am îndeplinit îndatoririle de reporter TV la un eveniment important, fiind atentă la tot ce se petrecea şi alergând după persoanele reprezentative ca să le „prind” la un interviu, mi-am tras sufletul şi m-am întrebat oare de ce mai fac munca asta la ani buni după pensionare. Mi-am amintit de o replică dintr-un film (sau o carte) rostită de un psiholog (sau un prieten) al protagonistului stresat (sau anxios): „Relaxează-te. La vârsta ta nu mai ai nimic de demonstrat nimănui. Ai făcut-o deja pe parcursul anilor care au trecut.” Şi mi-am spus: „Câtă dreptate avea acel sfătuitor”… După care m-am întrebat: „Oare avea într-adevăr dreptate?” Aşa că mi-am propus să dezbat subiectul, mai întâi cu mine însămi şi apoi – sper – cu cititorii acestui articol.
Mai întâi o să încerc să demonstrez adevărul sfătuitorului:
După o anumită vârstă nu mai ai nimic de demonstrat
La o anumită vârstă începi să priveşti în urmă și vezi un şir lung de înfăptuiri. Nu vorbe, intenții sau proiecte, ci fapte. Ani de muncă, succese și eșecuri, decizii bune și erori din care ai tras (sau nu) învăţăminte. În anii tinereţii ai de dat multe „examene” la propriu şi la figurat, ca să-ţi dovedești inteligenţa, competenţa, sârguinţa, tenacitatea. Trebuie să convingi, să te afirmi, să accezi, să-ţi găseşti locul cel mai potrivit, aducător de satisfacţii şi beneficii.
Apoi, la un moment dat, „dosarul vieții” este deja depus. După ce ai profesat patruzeci sau mai mult, ai crescut copii, ai trecut prin schimbări majore, prin pierderi și încercări, nu mai ai nevoie de certificate suplimentare. Valoarea ta nu ar trebui să depindă de succesele (sau eşecurile) cele mai recente.
Poate că unul dintre privilegiile vârstei este tocmai libertatea de a nu mai alerga după validare, de a nu mai simți nevoia să impresionezi, de a nu mai transforma fiecare conversație într-o demonstrație de competență.
În fond, experiența nu este o medalie pe care o porți la rever, ci ceva mult mai discret. Ea se vede în judecată, în măsură, în capacitatea de a distinge esențialul. Iar aceste lucruri nu trebuie demonstrate în fiecare zi. Ele există şi tu te poţi bucura de anii senectuţii, ca de o toamnă blândă, aducătoare de linişte şi bucurii, mai ales dacă îţi surâde norocul şi nu ai probleme de sănătate.
Tocmai la vârsta a treia simți nevoia să demonstrezi că mai ești… în joc
Să fie „dosarul vieţii” echivalent cu dosarul de pensionare? În urmă cu 15 ani, în articolul întitulat Jocul de-a pensionarea [1] scriam următoarele: Adierea rece a pensionării m-a atins în miezul verii, când domnişoara de la personal mi-a spus cu delicateţe că nu voi încasa integral prima de vacanţă. „Cum aşa?” am întrebat contrariată. „Păi din 23 octombrie ieşiţi la pensie…” Era incredibil… dar adevărat. M-am repezit la computer să citesc legea pensionării, care mă asigura că la împlinirea vârstei legale (trecută pe un tabel din anexă) aveam dreptul să solicit pensionarea pentru limită de vârstă şi – după logica mea – la o adică, puteam să nu uzez de acest drept. În schimb, Codul Muncii m-a executat rapid, pentru că la împlinirea aceleiaşi fatidice vârste legale, mi se desfăcea automat contractul de muncă! Mi se părea cumplit de nedrept pentru mine– mă născusem prea devreme ca să intru sub incidenţa noii limite de vârstă de 63 de ani (la care se ajunge treptat, până în 2030) – şi păgubos pentru statul care avea să-mi plătească pensie, deşi am competenţă, putere şi chef de muncă şi aş mai putea contribui câţiva ani la bugetul de asigurări sociale. Eram total nepregătită să renunţ (aproape de pe o zi pe alta) la munca pe care o îndrăgeam (ce bine mi-ar fi prins un training pentru viitorii pensionari!) şi nici nu apucasem să-mi pregătesc nişte activităţi „paliative”. „Vremea mea” se scursese pe nesimţite şi implacabil…
A venit şi ziua cea mare când, precum o debutantă, m-am prezentat la Casa Judeţenă de Pensii. După ce am stat câteva ore într-o sală de aşteptare ticsită de bătrâni(!) cu priviri derutate, care ţineau în mână dosare sau plicuri înţesate cu documente justificatoare, am intrat într-un birou sumbru unde un funcţionar plictisit mi-a luat dosarul la purecat (noroc că-l întocmiseră temeinic colegele mele de la Compartimentul Personal) şi a conchis cu o voce albă: „Peste vreo trei luni o să vă aducă poştaşul prima pensie.”
Am ieşit din clădirea de beton cu tavane apăsătoare şi coridoare lungi, pe care rătăceau pensionarii în căutarea unor ghişee cu cozi interminabile, şi am traversat parcul sub cernerea lină a frunzelor arămii de castani, în lumina de octombrie ca mierea. N-am putut zăbovi în acest decor desprins parcă din reclamele produselor pentru vârsta a treia, deşi ador să simt foşnetul toamnei sub paşi. Trebuia să ajung la timp la montajul emisiunii de luni!
N-a fost un joc… Trecusem de-adevăratelea pragul acesta ingrat şi am simţit boarea rece a condiţiei de pensionar mediu, dar – conform Codului Muncii – am dreptul să lucrez în continuare pe postul pe care l-am ocupat, cu un contract de muncă pe perioadă determinată, atâta timp cât instituţia are nevoie de mine. Iată o provocare de autodepăşire, nu-i aşa? Dar şi una de graţie pentru a mă obişnui cu noua mea stare, a-i descoperi frumuseţea şi greutăţile şi a căuta un modus vivendi.
Cred că în acea zi de octombrie (2011) a început şi etapa mea de validare, cea în care a trebuie să dovedesc la prezentul continuu că încă fac faţă cerinţelor profesiunii mele, dar instantaneu am devenit „mai ieftină” sau, formulând mai elegant, „mai rentabilă” pentru instituţia în sânul căreia continui să lucrez şi în prezent, străduindu-mă să dau cel mai bun randament, pentru a-mi păstra poziţia atâta vreme cât voi putea şi va fi nevoie de mine, adică voi reuşi să dovedesc.
Situaţia mea nu e defel singulară. Potrivit statisticilor europene[2], circa 13% din pensionarii pentru limită de vârstă au continuat să lucreze după primirea primei pensii. România (cea care se străduieşte în mod repetat să legifereze – chiar şi după ce a fost declarată de două ori neconstituţionalitatea acestei legi[3] – restrângerea sau interdicţia muncii după pensionare) se află pe ultimul loc în această statistică, cu doar 1,7%.
Cine sunt cei predispuşi să muncească după pensionare? În primul rând liber-profesioniştii, apoi specialiştii în domenii intelectuale (profesori, cercetători) şi micii antreprenori. În aceeaşi statistică se arată că jumătate dintre pensionari lucrează part-time. Cât priveşte motivaţia, Eurosat arată că 36% din pensionari sunt mânaţi de plăcerea de munci şi sentimentul de utilitate, 29% o fac din motive financiare (pensia nefiind îndestulătoare), iar alţii o fac din dorinţa de a menţine treaz interesul profesional şi contactele sociale.
Oricum, lumea contemporană nu acordă automat credit experienței. În multe domenii, trecutul valorează surprinzător de puțin. Ceea ce ai făcut acum zece ani este considerat istorie. Ești evaluat după ceea ce faci astăzi.
Poate că de aceea mulți oameni activi trecuți de șaizeci sau șaptezeci de ani simt nevoia să demonstreze în continuare că sunt competitivi. Nu pentru ei înșiși, ci pentru ceilalți. Să arate că pot învăța lucruri noi, că se pot adapta, că pot ține pasul cu tehnologia, că ideile lor nu au expirat odată cu… decizia de pensionare.
Concluzii incomplete şi provizorii.
Poate că adevărul se află undeva între aceste două poziții aparent contradictorii. Nu mai ai nimic de demonstrat în privința trecutului tău. Viața a făcut deja acest lucru, dar dacă alegi să rămâi activ, să continui să scrii, să lucrezi, să creezi, atunci nu demonstrezi cine ai fost, ci cine ești acum. Cred că nimeni – fie că este angajat sau preferă să-şi folosească înţelepciunea şi energia călătorind, îngrijindu-şi grădina, crescându-şi nepoţii sau activând ca voluntar – nu doreşte să fie redus la valoarea sa trecută, ca la o fotografie îngălbenită dintr-un album. Poate că cea mai mare nevoie nu este de a dovedi ceva, ci de a avea şansa de a continua. Mi-ar plăcea ca şi cititorii să contribuie la concluziile finale, dar nu… definitive.
Andrea Ghiţă
[1]https://acum.tv/articol/41907/
[2] https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/w/ddn-20241209-1?utm
[3] https://baabel.ro/2020/01/pensionarii-cumularzi-devoratorii-bugetului-public/
