Număr vizualizări 23 ori

Recunosc că încercarea de a răspunde cât mai corect și mai sincer la obiecțiile, dezacordurile sau aprofundarea unor idei comune a fost mult mai complexă și mai grea decât m-aș fi așteptat. Cum spuneam, comentariile m-au îmbogățit (omul cât trăiește învață), în unele privințe m-au pus în fața unor îndoieli, iar în altele mi-au întărit convingerile.

Mulți dintre cei mai mari creatori și gânditori ai istoriei au avut defecte morale serioase. Faptul că o persoană a creat opere extraordinare nu înseamnă că a fost un model etic. Greșelile lor nu anulează automat valoarea tuturor operelor pe care le-au produs. Știați că Jean Jaques Rousseau și-a abandonat copiii la orfelinat, că Pablo Picasso a avut o atitudine toxică și abuzivă în relații, Albert Einstein a avut o răceală sentimentală față de familie, un comportament problematic în viața personală, deși deosebit de etic în spațiul civic. Și Voltaire este văzut ca o figură contradictorie din punct de vedere moral, implicat în speculații financiare, a folosit stereotipuri negative despre evrei, la fel și Dickens. Knut Hamsun, laureat al Premiului Nobel în 1920, a susținut regimul nazist în Norvegia în timpul celui de al Doilea Război Mondial. A fost ulterior judecat și amendat – și totuși are statui și locuri comemorative. Avem și multe alte exemple: Richard Wagner, Richard Strauss, Herbert von Karajan, Martin Heidegger, Ezra Pound etc. Mulți intelectuali din secolul XX au fost atrași de ideologii radicale, din diferite motive: crize economice, războaie, deziluzie față de democrație, nu neapărat legate de apartenența etnică sau religioasă. Aceleași grupuri apar în toate taberele politice, inclusiv rezistență, liberalism sau disidență.  

Desigur pe noi ne interesează în primul rând greșelile care au afectat comunitățile evreiești referindu-ne în cazul de față la personalități din România.

La fel cum am afirmat în articolul precedent, existența unui individ este dinamică exact ca și cea a unei țări. Toate deciziile noastre sunt determinate de propria evoluție și cu siguranță sunt legate de contextul politic și social în care ne aflăm la un anumit punct. A judeca situații trecute cu ochii prezentului este după părerea multor gânditori o atitudine nejustă; la fel cum a privi integritatea unui individ sau a unei personalități oprindu-ne la o anumită perioadă înghețată din evoluția lui.

Aș dori să lămuresc situația referitoare la cei trei mari oameni de cultură, Cioran, Noica, Eliade și cu care România se mândrește și pe bună dreptate. Niciunul dintre ei nu a fost militant legionar. Au fost simpatizanți temporari ai acestei mișcări în perioada ei de început, când avea un caracter de euforie națională mistică. Când ea a degenerat, toți s-au îndepărtat de ideologia ei și mai târziu și-au renegat acele tendințe și orientări ale tinereții. În afară de Noica, pe care comuniștii l-au condamnat la 25 de ani de muncă silnică (a fost eliberat după șase ani în urma unei amnistii), Cioran a părăsit România 1937, iar Mircea Eliade în 1940, amândoi stabilindu-se la Paris și făcând o carieră prestigioasă internațională. Mircea Eliade l-a trădat pe Mihail Sebastian? Este adevărat, dar la fel și-a bandonat iubiri, a rupt prietenii, este acuzat în general de ambiguități morale.

Precum ne spune d-na Eva Grosz, citându-l pe Dr. Viktor Fraenkl, un supraviețuitor al Holocaustului, nu putem condamna un popor întreg pentru crimele unui regim dictatorial. Și eu cred la fel. Mi-a rămas întipărit în minte ceea ce spuneau părinții soțului meu: „Ce vină are Goethe și Beethoven că s-a născut un Hitler?” Menționez că mama lui și-a pierdut sora și mama, iar tatăl și-a pierdut soția și două fetițe. Nu îmi pot imagina durere mai mare. Cu toate acestea și-au crescut fiul fără ură, în iertare și toleranță, i-au oferit o VIAȚĂ. Pentru mine sunt un exemplu de superioritate umană. Contrar acestei situații, am o prietenă aici, în Israel. Tatăl ei, tot supraviețuitor al Holocaustului, venit din Olanda, a gestionat cu totul altfel această tragedie, otrăvind copilăria și adolescența fiicei lui cu ură, aversiune și încrâncenare răzbunătoare. În permanență a avut nevoie de ajutor psihologic ca să-și poată găsi drumul și identitatea. În acest caz și în multe altele asemănătoare, ura și răzbunarea au fost o reală pedeapsă pentru generația următoare.

În acest context nu înțeleg de ce, după părerea d-lui Tiberiu Ezri, antisemitismul și antisemiții publicați au fost susținuți de majoritatea populației. S-a făcut vreo statistică? Prin analogie mă gândesc la Israelul condus de un guvern devenit toxic care, de douăzeci de ani ne împinge spre un dezastru, inclusiv conflicte grave interne. Prietenii mei și foarte multe cunoștințe din mediul meu muzical și intelectual respingem războaiele și genocidul din Gaza (cu toate justificările apărării integrității naționale). Nimic nu este clar. Niciodată nu vom înțelege (poate generațiile viitoare) ce s-a întâmplat la 7 octombrie, cum a fost posibil. Oare fac și eu parte din „majoritatea” orientată spre dreapta sau extremă dreaptă? Oare există o majoritate? Aparent da și totuși nu. De unde știm atât de precis proporțiile? Iubesc enorm Israelul, sunt foarte îngrijorată pentru viitorul său, poate tocmai pentru că nu cred că forța și agresivitatea vor „îmblânzi ” aversiunea celorlalți. Este adevărat că lumea condamnă Israelul pentru agresivitate fără circumstanțe atenuante, fără să înțeleagă contextul. Din păcate, și nouă ne e greu să acceptăm această politică și atunci la ce să ne așteptăm de la cei din afară?

D-na Hava, să știți că nu am făcut nicio aluzie la vinovăția evreilor pentru carențele din România secolului al XIX-lea. Îmi cer scuze dacă s-a înțeles greșit. Atâta doar că nu voiam să scot din context afirmațiile lui Eminescu care considera influențele străine dăunătoare idealului național. Nu se referea doar la evrei ci și la „Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire ” Că în târgurile moldovenești nu se cunoștea limba română este știut. Oare este greșit să aștepți de la comunități atât de numeroase ca cele din Moldova să cunoască limba țării de adopție? Același lucru mă deranjează și aici, în Israel, în unele zone locuite de arabi, din fericire cazuri izolate. Faptul că Moses Gaster și Lazăr Șăineanu au o contribuție bogată în lingvistica și în cultura românească nu are nicio legătură cu afirmația precedentă. Relația dintre Gaster și Eminescu a fost de profundă apreciere reciprocă, iar în anul 1885, când marele gânditor a fost expulzat din România din motive politice, Eminescu și-a exprimat vehement dezaprobarea și revolta. Un alt paradox: B.P.Hașdeu, care a publicat articole antievreiești, l-a sprijinit și l-a ajutat pe Șăineanu să se afirme. Așa cum mereu repet: situațiile sunt complicate și nimic nu este doar negru sau alb.

Spuneți că evreii s-au asimilat. Eu cred că doar s-au adaptat, în unele zone mai mult, în altele mai puțin. Tocmai aici este paradoxul: nu s-au asimilat ci, din contră ,au creat comunități separate și au ținut cu dinții la identitatea lor unică, deosebită. Eu îi admir pentru această capacitate, neîntâlnită la alte popoare, dar ea desigur are un preț, uneori imposibil de îndurat. Au fost și evrei precum Baruch Spinoza care a criticat iudaismul tradițional și interpretarea religioasă a Torei și care a promovat o viziune raționalistă și universalistă a religiei. Arthur Koestler a criticat ideea de identitate etnică rigidă și naționalismul în general. Isaac Deutscher a criticat anumite forme de naționalism evreiesc, mai ales în context politic. Oare pot să fie considerați antisemiți? În niciun caz!

Spuneți că în Europa secolului al XIX-lea mulți oameni de cultură evrei au trebuit să treacă la creștinism pentru a fi promovați. Este adevărat. Totuși sunt mult alții care și-au câștigat notorietatea fără să recurgă la această stratagemă: Sigmund Freud, Albert Einstein, Hannah Arendt, Franz Kafka, Martin Buber, Gershom Scholem, Isaac Bashevis Singer, Shalom Aleichem, Niels Bohr, Robert Oppenheimer. În secolul nostru desigur nu se mai pune problema. Totuși la noi în Israel nu există căsătorii civile, ci doar religioase. Știați? Cetățenii sunt obligați să treacă la iudaism sau să se căsătorească în străinătate. De altfel și foarte mulți evrei laici, care se împotrivesc religiei, procedează la fel căsătorindu-se în Cipru.

Referitor la empatia evreilor față de suferința altora, desigur aveți dreptate. Generațiile tinere au o mai mare deschidere către universal și sunt mai puțin închise în cercul propriei suferințe și dureri. Totuși, din motive politice, Israelul nu recunoaște oficial genocidul armean. Dezamăgitor, nu-i așa? Se știe că naziștii considerau evreii și romii etnii inferioare, dar în opinia lor, la nivelul imediat următor erau de polonezii (schmutzige Polen). Ca atare, ravagiile pe care naziștii le-au făcut în Polonia, inclusiv deportări și gazări, sunt zguduitoare. Aud foarte rar din partea noastră referiri la aceste situații. Dacă privim tragedia umană doar statistic, suferința celorlalți se pierde în mulțime. Dar ea există. Vă recomand două cărți bazate pe situații reale: Lacrimi de chihlimbar de Sofia Segovia și Ultimii Martori de laureata Premiului Nobel, Svetlana Alexievici.

În privința situației tragice a românilor din Transilvania nu am exagerat, sunt documentată. Desigur, încercări de exterminare a românilor nu au existat, dar pot aminti acte genocidale mai ales după 1940, din fericire nu de proporții. În secolele trecute au existat multe cazuri de abuzuri, violență, exploatare, dar situația a variat de la o zonă la alta. În privința educației în limba maternă, cunosc încercările de a îmbunătăți situația începând cu secolul al XIX-lea, mai ales în Banat, în regiunea Blajului și Brașovului, cu precădere în confesionale ortodoxe și greco-catolice, dar după 1867 politica puternică de maghiarizare a schimbat totul. De fapt, am amintit această realitate doar ca să încercăm să îl privim pe Goga în acest context, deci nu numai din punctul nostru de vedere, ci și din cel al românilor și să încercăm să le înțelegem frustrarea și sentimentele.

Andrea, mi-a plăcut și m-a emoționat ce ai scris, mi s-a părut foarte sugestiv „Hipersensibilitatea este înscrisă în „gena evreiască”, explicabil dar dăunător în același timp”. Am înțeles punctul tău de vedere și emoția ta referitor la Goga și sunt de acord, deși parcă nu aș folosi cuvântul „feroce” și nici nu aș ironiza importanța „poetului pătimirii noastre” pentru români. Ca în disputele din familie, avem un mare câștig dacă încercăm să îl înțelegem pe celălalt, chiar dacă uneori este aproape imposibil. Oare răul pe care l-a făcut Goga în cele 44 de zile de guvernare este atât de semnificativ în contextul conflictual în care se găsea Europa și România la acea dată? Transnistria ar fi existat cu sau fără Goga, pentru că presiunea venea din Germania nazistă aliată și a găsit teren propice în regimul dictatorial a lui Antonescu. Totuși e greu să-i ierți rătăcirile, tocmai pentru că a intrat în politică. Este un caz foarte controversat. Eu i-aș găsi circumstanțe atenuante, dar probabil sunt prea naivă, sentimentală și greșesc. Sau poate încerc să văd în ansamblu, nu numai din punctul nostru de vedere, ci luând în considerare rolul lui Goga în emanciparea românilor din Ardeal (cum spuneam în articolul precedent) și căutând un compromis care să salveze ceea ce este cu adevărat esențial pentru cauza noastră. Pentru a înțelege și mai bine antisemitismul interbelic din România, recomand poate cartea cea mai obiectivă scrisă de un evreu, Leon Volovici, doctor în istorie, un intelectual rafinat, om de cultură emigrat în Israel în 1984. Familia lui, ajutată de vecini, a supraviețuit pogromului din Iași (când el avea doi ani.)

Mă îngrijorează modul în care se aplică legea Vexler: jignitor, sfidător și cu ură, provocând exact ceea ce nu vrem: resentimente. Silviu Vexler nu ne-a făcut un serviciu rupând cu furie un afiș care reprezenta oameni de cultură adorați de români. Nu este vorba doar de Goga, ci mai ales, de etichetarea fără discernământ a mai multor personalități din cultura românească. Categoric, nu am încredere în calitățile diplomatice ale acestui domn. Oricât de provocat s-ar fi simțit, impulsivitatea și lipsa lui de înțelepciune, după părerea mea și nu numai, ne-a făcut un deserviciu. Nu legea este o povară pentru noi, ci valul de revoltă pe care l-a declanșat. Ceea ce mă preocupă, de fapt, nu este în ce măsură avem sau nu dreptate, ci reacția provocată mai ales în rândul intelectualilor de calitate, simpatizanți ai evreilor și al Israelului. Culmea ironiei: acum Goga este mai citit ca oricând și aproape nimeni nu cunoștea atitudinea antisemită și măsurile de persecuție pe care le-a provocat. Îl iubesc, îl numesc „Poetul pătimirii noastre”, consideră că a redat românilor demnitatea națională și nicidecum pentru veleitățile politice. Nu de el și de statuile lui trebuie să ne ferim, ci de semidocții de astăzi care se lasă spălați pe creier de lichele perfide și la fel de needucate. S-a început o amplă campanie de abrogare a acestei legi și ceea ce este dureros este că nu de către Georgescu sau Simion, ci tocmai de simpatizanți ai evreilor și Israelului, a căror loialitate ne este foarte necesară. La întrebarea d-nei Veronica răspund: da, această lege este necesară, dar ea trebuie formulată mai nuanțat. Situațiile diferă după context politic și perioade istorice, (nu trebuie pus totul în aceeași oală) și aș pune accent pe cei care au luat măsuri criminale și au ordonat genocid (foarte important!!!), ca să obțin ceea ce este esențial și să nu fim în situația de a pierde totul.

Deși cred cu convingere în părerile mele, nu le consider axiome; desigur tot ce am scris este subiectiv și personal și aș dori să fie primit ca atare. Categoric, nu vreau să supăr pe nimeni.

Delia B. Jacob