Autorul acestui text este un bine cunoscut specialist în domeniu, recunoscut internațional pentru contribuțiile sale la studierea antisemitismului, acest fenomen străvechi care, în cursul mileniilor și al secolelor, s-a adaptat totdeauna la cerințele vremurilor…

Autorul acestui text (ceva între o carte și o broșură) este un bine cunoscut specialist în domeniu, recunoscut internațional pentru contribuțiile sale la studierea acestui fenomen străvechi care, în cursul mileniilor și al secolelor, s-a adaptat totdeauna la cerințele vremurilor, păstrându-și, însă, esența neschimbată.

Antisemitismul, asemenea celorlalte manifestări ale xenofobiei, se bazează pe neîncrederea în celălalt, dar și teama de el. Și să fim cât posibil de sinceri, în mai fiecare dintre noi există o anumită îndoială față de celălalt, chiar dacă cei mai mulți dintre noi își știu controla aceste milenare prejudecăți – duceți-vă, de exemplu, în cea mai mică comunitate umană, chiar relativ omogenă, și veți constata acolo prezența acestei aversiuni condamnabile față de toți cei deosebiți, în bine sau în rău, de tot restul comunității. Evident, cu anumite lăudabile excepții (Îmi permit aici să sugerez, celor interesați, lectura unei cărți fundamentale în domeniu, despre care nu am citit până acuma prea multe comentarii relevante – Carol Iancu, Les mythes fondateurs de l antysemithisme, de l Antiquité a nos jours, Editions Privat, /Toulouse, 2003/).

Despre sorgintea Antisemitismului

Antisemitismul – fenomenul și nu termenul, care a fost inventat cu mult mai tîrziu, – este străvechi, el a devenit deosebit de puternic odată cu descoperirea sau inventarea monoteismului, într-o lume a politeismului, în care fiecare arbore și fiecare piatră putea reprezenta pentru marea majoritate a societății/microsocietății respective, un obiect de adorat, căruia îi puteai adresa rugăciunile tale cele mai fervente. Și atunci, în mijlocul lor a apărut un grup de oameni care afirmă și insistă că pantheonul zeilor și al zeițelor reprezintă o formă de religiozitate condamnabilă și reprobabilă și membrii acestei comunități, care refuză să se închine pietrelor și copacilor, își mai și elaborează un și cod moral/juridic, la baza căruia se află afirmarea UNICITĂȚII unei forțe supreme care le pretinde adepților săi o fidelitate exclusivă. Și aici nu vreau să intru în disputa dacă aceste legi le-au fost date evreilor sau au fost formulate de ei înșiși, pentru că problema aparține unui cu totul alt domeniu, care în contextul prezent și în viziunea autorului acestor rânduri nu este relevantă. Celui, eventual interesat de aceste aspecte ale problemei, i-aș recomanda cu multă căldură, să parcurgă, cu foarte multă atenție, cartea apărută relativ recent, în limba engleză – nu în ebraică, cum am tinde să ne așteptăm – scrisă de scriitorul israelian Amos Oz împreună cu fiica sa, Fania Oz-Salzberger şi intitulată Jews and Words. Țin să accentuez de la bun început, că ambele substantive ale acestei remarcabile scrieri trebuie traduse în limba română la forma nearticulată. Orice altă traducere ar putea introduce unele viziuni false ale textului, scris de doi oameni care se declară a fi atei, dar despre care eu cred că ar trebuie să se autodefinească, mai degrabă, agnostici.

Despre Anti-israelism şi cauzele sale

Noul val de demonizare a Statului Israel și a evreilor, încă de la începutul anilor 90 ai secolului XX, a pornit dintr-o perversă combinație a străvechiului antisemitism european cu vederile unor bolșevici deziluzionați de mai vechile lor deprinderi ideologice, dar cu păstrarea ideii de sprijinire activă a tuturor mișcărilor de eliberare socială și națională, pe care ei le-au promovat în vechea lor calitate, de bolșevici-leniniști-staliniști. La toate acestea s-au adăugat și lozincile false ale multiculturalismului și ale corectitudinii politice (rămășiță a vechiului slogan bolșevic privitor la justele proporții naționale care ar trebui să existe într-o societate alcătuită din multiple subgrupuri naționale și/sau etnice). Evident, a mai existat și fenomenul ridicării islamismului fanatic, care și-a ascuns, pervers, anti-Occidentalismul sub eticheta antiisraelianismului – legătura dintre Occident, valorile occidentale și Israel, cu valorile sale specifice, fiind clară. La toate acestea trebuie să adăugăm și conștiința rea a foarte multor indivizi și popoare față de crimele Holocaustului evreilor, ca victime, și înlocuirea lor cu arabii, victime ale colonialismului alb. Majoritatea acestora nu sunt dispuși să-și asume responsabilitatea pentru faptele părinților și ale bunicilor lor. Nu lipsită a fost și mai este pînă în zilele noastre și jena acestora de a-și recunoaște rolul în Holocaust – instigatori la crimă, autori ai crimelor, simpatizanți ai autorilor și, nu în ultimul rând, de martori pasivi și indiferenți ai tuturor acestor crime. Aici mai pot/trebuie să fie amintite și legăturile reale dintre anti-sionismul arabo-musulman și tradițiile, deloc moarte, ci dormitânde, ale antisemitismului european creștin. Și foarte mulți alți factori care au favorizat fenomenul acesta pernicios al zilelor noastre (suntem în anul 2013) – de exemplu, alianța ne-sfântă dintre antisemitismul bolșevic și cel nazist…

Factori favorizanţi ai noului antisemitism

Unul dintre sloganurile de mare succes în rândurile unor straturi relativ dense ale populației puțin instruite, puțin obișnuite cu gândirea critică, este acela al Planului evreiesc de dominare a lumii. O critică literară deosebit de inteligentă a acestei lozinci o putem găsi în cartea scriitorului și savantului italian Umberto Eco, intitulată Cimitirul de la Praga (o lectură interesantă, dar și plăcută pentru oricine vrea să afle – pe o cale relativ ușor accesibilă – adevărul despre Protocoalele, creație a bucătăriei vrăjitorești a Ohranei ruse, strămoașa, nu foarte îndepărtată a tuturor formelor istorice ale poliției secrete bolșevice…)

Un alt factor favorizant al acestui nou antisemitism poate fi găsit și în sfârșitul Războiului de șase zile (1967), provocat de statele arabe musulmane, dar nu fără instigările vicioase ale autorităților sovietice ale vremii, care nu s-au dat în lături de la nici unele din formele manipulării politice și militare obișnuite ale lor. Pentru Kremlin o victorie arabă în război ar fi putut să fie o dovadă peremptorie a superiorității regimului bolșevic, cu armele sale sofisticate, asupra Occidentului (din care Israelul făcea și face parte nu numai politic…).

Antisemitismul palestinian

O discuție specială este purtată de profesorul Wistrich în legătură cu antisemitismul palestinian și reacțiile la el, deosebit de moderate ale Occidentului, mai ales ale intelectualilor occidentali. O excepție deosebit de onorabilă fiind intelectuala și ziarista italiană, Oriana Fallaci, care a pornit de la un pro-palestianism destul de marcat (susținerea unei mișcări de eliberare națională), pentru a ajunge apoi să înțeleagă corect adevăratele motive și sensuri ale naționalismului palestinian acerb, care a depășit cu mult orice naționalism legitim și acceptabil – acela care nu se îndreaptă împotriva naționalismului, cel puțin la fel de legitim, al altora. Dar pentru asta ziarista italiană a trebuit să plătească un preț exorbitant, instigările împotriva ei, acuzarea ei nedreaptă de a fi purtătoare a unui islamofobism extremist, lucruri care erau absolut neadevărate.

Antisemitismul sovietic

Poate în acest context ar trebuie să adăugăm acel fel de antisemitism care a fost promovat în fosta URSS, pe vremea tandemului nefast Stalin/Jdanov, care ascunde iudeofobia sub masca nevoii de a demasca cosmopolitismul, implicând originile evreiești ale acestui fenomen (este adevărat că foarte mulți intelectuali evrei au adoptat, în cursul anilor, poziții cosmopolite, lucru care, evident, vorbea despre dorința acestora de a fi acceptați în concertul culturii universale și nicidecum nu propovăduia renunțarea la rădăcinile naționale autentice ale diferitelor culturi, ci aducerea lor în același cadru unic, pentru lumea întreagă).

Factorul musulman din Occident

Dar dacă vrem să fim corecți, măcar cu noi înșine, trebuie să recunoaștem, odată cu profesorul ierusalmitean, faptul că un rol deosebit de important în toate aceste evoluții l-a avut ceea ce Domnia Sa a numit, ironic, ocuparea pașnică a Occidentului de milioane de musulmani fanatici, care influențează activ opinia publică a țărilor populate de ei. Explicațiile noii situații sunt multiple și depășesc cu mult cadrele normale ale unei scrieri ca cea de faţă – dar ceea ce contează este faptul că în mai toate țările occidental europene astăzi există un electorat bine organizat de susținători ai ideologiei antimoderne islamiste (să menționăm numai câteva amănunte semnificative – discuția violentă din Franța de acum câțiva ani despre purtarea/interzicerea purtării vălului islamic de elevele din şcolile publice, atacurile antisemite ale unor teroriști islamici asupra unor școli evreiești și a unor sinagogi din aproape mai toate țările Europei occidentale…).

Un alt amănunt de acest fel este atacul de acum câțiva ani din Statele Unite ale Americii, comis de un ofițer al Armatei Statelor Unite, palestinian la origine, care a lăsat mai mulți morți și răniți (din ura față de o lume pentru care el si apropiații lui au optat…). Asta ca să vorbim de dorința și capacitatea acestor musulmani fanatici de a se asimila la lumea țării-gazdă, de a își însuși valorile ei umaniste și universaliste.

Și toate măsurile luate de autoritățile și de societățile respectivelor societăți nu pot decât să ne amintească de generalul roman de acum peste două milenii – Fabius Cunctator, care obișnuia să se abțină de la a lua măsurile necesare, presupunând că timpul va rezolva toate problemele, vezi actuala criză siriană, în care mai toți liderii lumii occidentale se abțin să sancționeze cu promptitudine toate crimele guvernatorilor de la Damasc, pentru ca totul, sub presiunea imigranților neasimilați din țările occidentale, să fie amânat pînă la calendele grecești… Și care cetățean al lumii, împotriva căruia se vor dezlănțui, dacă nu mâine, atunci poimâine, coloanele a cincea ale islamiștilor fanatici, nu este îndreptățit să se teamă de Djihad?

Trebuie să fii absolut iresponsabil ca să nu vezi realitățile lumii în care trăim astăzi, în schimb să cauți așchia în ochii altora (dar această atitudine se bazează pe anumite tradiții multiseculare… Atacurile defăimătoare, delegitimizatoare provenite dinspre majoritatea lumii musulmane împotriva a tot ce este Occidental, implicit Izraelian, își au rezultatele.

Un alt caz – acuzațiile palestiniene, acceptate de o bună parte a presei occidentale, privitoare la uciderea unui copil palestinian din Gaza de către militari israelieni – pentru demontarea căruia a fost nevoie de trecerea câtorva ani buni, până când majoritatea lumii a uitat deja toate amănuntele… Rămânând în conștiința politică occidentală, că acel copil ar fi fost ucis de forțele militare israeliene, fără nici o justificare militară sau de alt fel.

Intelectuali occidentali și palestinieni, deloc puțini, refuză în mod sistematic să vadă aspectele profund nefaste ale xenofobiei fanatice ale majorității arabilor musulmani. Și este foarte întristător faptul că mulţi arabi creștini, crescuți în spiritul biblic (Testamentul ebraic și Noul Testament), în loc să vadă ce îi va aștepta după o victorie – posibilă – a Islamului, se înhamă la căruța acestora din urmă. Și voi menționa aici doar câteva exemple, deosebit de semnificative –

1. Fostul deputat arab (creștin) israelian Azmi Bishara, un intelectual reputat, dar fanatic adept al antiisraelianismului, ale cărui tirade puteau să sperie pe oricine care încerca să judece obiectiv,
2. Cotidianul israelian de limba ebraică Haaretz, cunoscut pentru atitudinele sale exagerat de critice la adresa Israelului, a autorităților israeliene, a publicat recent sub semnătura a doi ziariști și ei cunoscuți pentru pro-palestinianismul lor vehement, un interviu cu o călugăriță arabă creștină care își exprima aprecierea și sprijinul deplin față de actualul regim terorist de la Damasc…

Ura de sine evreiască

Citind despre asemenea fapte și asemenea gazetari israelieni (evrei) nu poți să nu-ți aduci aminte cu oroare de noțiunea pe care o crezusem de mult uitată, a urii de sine evreiești, fenomen care, din păcate, a supraviețuit Holocaustului și nenumăratelor altor victime directe și/sau indirecte ale antisemitismului multimilenar și multisecular… Adevărul trist este că mulți dintre aceștia au devenit surse directe și/sau indirecte ale unor atacuri antisemite, le-au oferit o anumită justificare, de parcă antisemiții lumii ar fi avut nevoie de ea… Voi aminti un singur caz, mai apropiat de vechea mea profesie, pe lingvistul american (evreu, fiu de părinți sioniști) care a ținut să acuze Israelul de comiterea tuturor relelor, în timp ce teroriștilor arabi le cânta imnuri de slavă pentru modul în care ei luptau pentru eliberarea naţională și socială. Alte exemple sunt absolut superflue!

Cine susţine lupta contra antisemitismului?

În acest loc nu mă pot abține de a aminti o problemă aparent secundară – CINE ar trebui să lanseze și să susțină lupta contra antisemitismului? Victimele veșnice ale acestui curent de gândire, sau societățile în care crimele antisemite au fost perpetrate, măcar tolerate aprobator sau mai puţin așa. Ne aflăm în fața unei maladii sociale ancestrale, ai cărei morbi sunt păstrați în adâncimea ADN-ului lor de foarte mulți oameni cinstiți neinstigatori, neperpetratori de crime, dar care acceptă aceste ideologii și practici, pe care ei le dezaprobă, dar nu au curajul să se opună unei opinii publice manipulate de mii de ani. Și trebuie să o spun categoric, că în opinia mea umilă, mai consistente decât toate cărțile și articolele produse de mulți reprezentanţi ai poporului evreu, au fost și au rămas luările de poziție ferme și deschise ale unor intelectuali neevrei de pe mai toate meridianele și paralele globului nostru.

Din teama de a scăpa nemenționat un asemenea nume, mă voi referi la o experiență a mea relativă – un program economic la TVRi, unde un foarte simpatic prezentator, într-un context foarte adecvat, a spus că a fost acuzat de a fi evreu, lucru neadevărat, dar că el nu s-ar rușina să fi fost cu adevărat evreu. Nu știu câți oameni au urmărit emisiunea respectivă, dar mie mi-a făcut bine din toate punctele de vedere – intelectual, moral și sufletesc. Un număr mai mare de asemenea oameni ar face bine societății, chiar dacă știm cu toții prea bine că molima aceasta este – în anumite cazuri – de nevindecat. Și m-aș referi aici, în acest context la o altă emisiune de televiziune 27.03, Andrei Pleșu/Gabriel Liiceanu, despre toleranța față de altul. S-a vorbit despre foart4 multe lucruri, și pe drept. S-a vorbit de discriminarea negativă și cea pozitivă… fără a se intra in amănuntele specifice ale problemei. S-a vorbit, printre altele de teama de a fi acuzat de antisemitism, de parcă istoria omenească ar fi plină de asemenea acuzații nedrepte. Nu îndrăznesc să-i acuz de ceva pe cei doi intelectuali români, dar cred că alături de această teamă absolut nejustificată s-ar fi putut aborda și alte aspecte ale xenofobiei îndreptate împotriva urmașilor celor care au inventat și/sau au descoperit monoteismul. Măcar menționarea unor amănunte privitoare la antisemitismul din țară nu ar fi fost superflue – avem de a face aici cu un fenomen straniu, teama de a rosti etnonimul evreu.

Pe de altă parte aș dori să subliniez că o critică îndreptățită la adresa unui ANUMIT evreu, nu este neapărat o manifestare a bolii. Boala începe numai atunci când criticul nostru va extrapola păcatele unui individ la întregul grup social și etnic… Și scriu toate astea pentru că cred/sunt convins, că până acum nimeni nu a putut găsi o societate întreagă formată numai din indivizi, drepți, frumoși și deștepți. După cum sunt convins și de faptul că nicăieri în lume nu există, nu poate exista, o societate întreagă formată numai din nedrepți, urâți și proști… Dar tot aici ar trebui să menționez un alt aspect penibil al oricărui antisemitism, am cunoscut un evreu care a fost un om foarte cumsecade, implicând teza, după care tot restul ar fi pungași, ucigași de copii și multe altele asemenea. Nimeni nu are nevoie de laude ipocrite, dar nici de acuzații generalizatoare și nedrepte!

Nu este vorba numai de etnonimele peiorative, care pot avea și alte explicații, odată, un coleg de al meu lingvist, mai tânăr, mi-a explicat cu argumente (și eu l-am crezut, pentru că nu mă îndoiesc de decența și corectitudinea lui inchestionabile) că în anumite regiuni ale României etnonimul jidan nu este rostit cu rea voință sau din dorința de a discrimina sau injuria. Este singurul termen pe care oamenii din respectiva zonă lingvistică îl cunosc. Evident, asta nu înseamnă că rostirea acestei vocabule nu ar fi făcută cu o evidentă reavoință…

Despre cartea profesorului ierusalmitean, Robert S. Wistrich s-ar putea spune multe alte lucruri semnificative.