Număr vizualizări 17 ori

Impresia pe care o aveam în tinerețe despre mine însumi s-a transformat acum în certitudine: nu știu cum să răspund la provocări, mai ales atunci când „provocarea” este pozitivă. Așa se face că din nou, pentru a nu știu câta oară, m-am trezit că nu știu cum să reacționez în fața unei asemenea dileme. Propunerea bunului meu prieten, Dr. T.E., el însuși colaborator la Baabel, a fost o asemenea provocare pozitivă: amicul meu mi-a propus să scriu despre antisemitismul din România contemporană. De ce provocare? La fel de bine o putea face și el. De ce pozitivă? Pentru că e vorba de a pune pe „hârtie” câteva însemnări despre un fenomen care se credea diminuat în ultimele decenii, dar el își ridică capul cu o frecvență îngrijorătoare.

Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este cum se explică că în România rămasă practic fără evrei antisemitismul nu a dispărut nici pe departe. Nu e singurul caz. Japonia, de exemplu, nu a avut niciodată o populație evreiască semnificativă. Acum 150 ani erau câteva sute, astăzi între 1000 și 4000, nu se știe exact. Și totuși, Japonia de astăzi e martoră la clare manifestări de antisemitism, deghizat, e drept, în hainele anti-israelismului. Și dacă în Japonia da, atunci în România cu atât mai mult. Doar între cele două războaie mondiale România a avut cca 800.000 de evrei la o populație de aproape 20 de milioane locuitori.

Și a doua întrebare: de ce tocmai eu? Am rumegat întrebarea, răspunsul nu a venit imediat. Da, mi-am spus, aș putea să abordez subiectul dacă aș putea să renunț la subiectivismul meu caracteristic și să privesc realitatea așa cum este, fără să amestec datele cu propria mea istorie. Doar eu am apucat și regimul Antonescu, și sistemul comunist, deci am o oarecare experiență ca evreu (fost) român.

Autorul oricărui articol științific trebuie să menționeze așa-numitul „conflict de interese”. Ei bine, dacă vreau să dezvolt subiectul antisemitismului în România, trebuie să amintesc anumite fapte de necontestat (poate  chiar conflictuale)?

Primul. Eu sunt un supraviețuitor al Holocaustului românesc. După bătălia de la Stalingrad (ianuarie-februarie 1943), generalul Antonescu a fost probabil primul care a înțeles că înfrângerea hoardelor hitleriste este doar o chestiune de timp și a refuzat să-i trimită pe evreii cin Vechiul Regat spre lagărele de exterminare (după ce a „rezolvat” problema evreiască în Basarabia și Bucovina).

Al doilea. În anii petrecuți în România eu personal nu am suferit aproape deloc de pe urma antisemitismului mascat, practicat de autoritățile comuniste. Am studiat, am avansat, am avut o mulțime de prieteni români, am întemeiat o familie (am avut și mașină!), de fapt, am suferit de pe urma comunismului ca orice cetățean român.

Al treilea și ultimul. De peste 35 ani mă bucur de prietenia sinceră a multora dintre colegii mei români. În fiecare călătorie în România mă simt excelent, ca un turist străin care posedă limba și e înconjurat NUMAI de prieteni.

Așadar, am acceptat provocarea și m-am apucat să studiez datele problemei.

Antisemitismul se referă, în general, la patru noțiuni: distorsionare, negaționism, trivializare și minimalizare. Le voi aborda pe rând. Dar întâi trebuie să amintesc un punct foarte important. Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, populația evreiască a României număra cca 825.000 (Vechiul Regat 375.000, Basarabia și Bucovina 275.000, Transilvania 150.000). Imediat după război, în 1945, mai rămăseseră cca 410.000. Acestea sunt cifrele oficiale, aflate pe internet. Și acum, la subiect.

Precum se știe, antisemitismul sub regimul comunist a avut multe aspecte mascate, dar a existat, atât semioficial, cât și găsindu-și loc în rândul populației. În principiu, regimul comunist a ignorat Holocaustul.

După căderea sistemului comunist în România, antisemitismul a căpătat o nouă sevă de viață, pornind de la ideea că evreii au fost cei care au adus comunismul în România. Citez din articolul lui George Vigdor https://baabel.ro/2025/10/evreii-ca-victime-ale-comunismului-4/:

Este imposibil de realizat o statistică exactă a procentajului de evrei din conducerea superioară de partid și de stat din timpul regimului comunist, deoarece majoritatea acestora erau renegați, nu mai aveau nicio legătură cu religia mozaică sau cu comunitățile evreiești din care proveneau.

Această teorie a conspirației evreiești-comuniste a găsit în România un teren propice, reprezentat de antisemitismul istoric, de secole, dar nu acesta e subiectul articolului de față.

Și acum la cele patru noțiuni de bază ale antisemitismului contemporan.

Distorsionarea. Exemplele sunt numeroase, dar mă voi referi numai la unul, în ochii mei foarte important: încercarea de a pune dispariția celor peste 400.000 evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial numai pe seama armatei hitleriste, iar România lui Antonescu, armata română nu au avut niciun rol în masacrul care a durat câțiva ani. Pogromul de la Iași în iunie 1941 a fost inițiat de armata germană, tot ea a creat lagărele de concentrare din Transnistria, a ucis 34.000 evrei în Odessa în octombrie 1941 și tot ea a trimis 45.000 evrei din Odessa în lagărul Bogdanovca, de unde nu s-a mai întors niciunul. Da, nemții. Nu Antonescu, în niciun caz! Da, în timpul războiului a existat un lagăr pentru evrei în Transnistria, se numea Vapniarca, dar acolo condițiile erau bune, evreii aveau chiar cinematograf!

Negaționismul. Pur și simplu, Holocaustul nu a existat și în România cu atât mai puțin. Totul a fost inventat de evrei, ca să poată primi despăgubiri de la guvernul german de după război. Iar dacă, ici și colo, au fost omorâți evrei, aceștia erau comuniști. Generalul Antonescu a fost un mare patriot român, condamnat la moarte pe nedrept de comuniști, el merită recunoașterea postumă, străzi ar trebui să-i poarte numele și în amintirea sa trebuie înălțate statui.

Trivializarea. Chiar dacă au fost omorâți evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial, situația lor nu era nu nimic mai gravă decât a altor popoare. În timpul războiului au murit zeci de milioane de civili, au murit ruși și nemți, polonezi și români, dar nimeni nu vorbește de genocid, decât în legătură cu evreii.

Interesantă e și trivializarea legată de… pandemia de COVID. Și în acest caz, în unele țări au murit milioane, dar nimeni nu vorbește de Holocaustul COVID-ului.

Minimalizarea. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, populația civilă a fost doborâtă de foamete, lipsă de îngrijire medicală, bombardamente… De ce să denumim mortalitatea din rândurile populației evreiești genocid sau Holocaust? Aceasta e o manevră folosită de sioniști, un pretext pentru întemeierea unui stat evreiesc. În urmă cu ani am găsit un interviu în care profesorul Ioan Coja de la Universitatea din București prezenta Holocaustul român ca pe o simplă invenție. I-am găsit adresa de e-mail și l-am întrebat: dacă așa stau lucrurile, cine mi-a omorât bunica în Transnistria? Răspunsul: o fi murit de foame sau de boală. Dar cine a deportat-o în Transnistria? Întrebarea a rămas fără răspuns.

Iar la urmă, o întrebare: există în România de azi antisemitism? La această întrebare, regretatul meu profesor, Nicolae Cajal, răspundea: în România zilelor noastre nu există antisemitism, există doar antisemiți!

Și antisemiții se manifestă. În ziua de astăzi poți să găsești discursuri cu un evident iz antisemitic. Uneori apar acte de vandalism al instituțiilor evreiești, seculare sau religioase. Cunoscutul stereotip (evreii sunt așa și pe dincolo, ahtiați după ban, după putere, etc.) apare în discuții private, mai ales în cercurile mai puțin educate, dar, rareori, chiar și în presa scrisă sau vorbită. Teoriile conspirației rămân foarte circulate: evreii caută puterea și banul, ei mânuiesc sistemul bancar mondial, ei au adus COVID-ul și tot ei au inventat vaccinul, doar pentru a se îmbogăți etc. Evreii au scufundat chiar Titanicul (sper că gluma e cunoscută)!

Din fericire, autoritățile României de azi duc o permanentă campanie de interzicere a manifestărilor antisemite. Încă de pe vremea lui Ion Iliescu a luat ființă Comisia pentru studierea Holocaustului în România, iar ulterior a apărut Institutul Național Elie Wiesel pentru studiul Holocaustului în România. În plus, se planifică inițierea Muzeului Național de Istorie a evreilor din România, unde, bineînțeles, tragedia Holocaustului va fi tratată în amănunțime.

În decembrie anul trecut, Parlamentul român a aprobat „legea Wexler” care combate extremismul, interzice organizațiile, simbolurile și faptele fasciste, rasiste sau xenofobe și pedepsește promovarea ideologiilor extremiste. ???

Aș putea continua la nesfârșit pe acest subiect extrem de important și dureros. Cititorul va observa că acest text omite antisemitismul ascuns sub masca anti-israelismului. Despre asta, poate, cu altă ocazie.

Mă opresc aici, nu înainte de a-i reaminti pe bunii mei prieteni români, în mijlocul cărora mă simt excelent în fiecare vizită în România și a căror amiciție și colegialitate nu o voi uita niciodată. Ei reprezintă pentru mine România de azi, o țară care încearcă (și, în bună măsură, reușește) să-și găsească locul în comunitatea europeană.

Cât despre antisemiții români, cum spunea nenea Iancu? „Avem și noi faliții noștri”!

Gabriel Ben Meron