Număr vizualizări 16 ori

Privind această fotografie, oare cine își închipuia că va rezista timp de un secol? Cred că nici fotograful și desigur nici mirii. Și totuși o am și o păstrez ca pe o sfântă relicvă, deși bunicii au trecut demult într-o lume mai bună.

Aș vrea să povestesc despre ascuțirea unui cuțit de bucătărie și urmările sale. Bunicul meu matern l-a cumpărat la o expoziție, în 1926, cadou pentru proaspăta sa soție. Cum a scăpat de confiscare în timpul războiului, nu știu.

Ca „jidan” bunicul fusese trimis la muncă obligatorie la Odessa proaspăt cucerită de armata română, după lupte crâncene în care s-au tras peste 70 milioane de cartușe – cel puțin așa se scrie.

Masacrul de la Odessa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” (represalii asupra populației civile), în urma aruncării în aer a Comandamentului militar român din Odessa de către partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, câțiva civili și 4 ofițeri germani de marină.

Deși avertizați de minarea clădirii fostei NKVD și știind că explozia poate fi declanșată din exterior, geniștii români nu au descoperit minele ascunse la subsol sub părți ale arhivei, acoperite cu gunoi de grajd.

Militarii români nu au reușit să-i prindă pe autorii atentatului și s-au răzbunat pe populația civilă locală. Au fost uciși, la întâmplare, 5 000 de localnici, majoritatea evrei.

În urma raportului primit, mareșalul Antonescu i-a ordonat generalului Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major și comandant al Armatei a 4-a române, să ia măsuri drastice de pedepsire. În aceeași noapte, Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu că a pornit acțiunea ordonată: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți.”

A doua zi, 23 octombrie 1941, militari români au ucis alți 19 000 evrei civili, femei, bătrâni și copii, familii întregi, împușcați, spânzurați, explodați sau arși de vii. Practic evreii asasinați erau civili: femei, copii și bătrâni – bărbații apți de luptă au fost înrolați în Armata Roșie și s-au retras odată cu aceasta, cei mai mulți au fost duși în Novorusia sau la Soci, unde au fost instruiți să lupte cu armament englez și american proaspăt primit, apoi au reintrat în război la Cotul Donului.

Alți cca 55.000 de evrei au fost trimiși în lagărul de concentrare Bogdanovca și după două luni au fost asasinați. Masacrul de la Bogdanovca, cu numele de cod „Un dar pentru Stalin”, a fost ordonat de colonelul Modest Isopescu în 21 decembrie 1941, ziua de naștere a lui Stalin, sub pretextul unei epidemii de tifos exantematic, ca rezultat al condițiilor execrabile în care erau ținuți evreii deportați. Executanții au fost jandarmi și soldați români și polițiști ucraineni. (Sursă Wikipedia)

Revenind la bunicul meu, el a fost deportat din Regat într-un detașament de muncă. Trebuia să scoată din pavaj șinele tramvaielor de la Odessa și să le aducă la Galați. Între timp, soția sa cu doi copii mici, restrânsă doar la o parte din locuință, a vândut tot ce a putut pentru a se întreține. Evreicele cu steaua galbenă nu puteau lucra, nu erau angajate de români, iar accesul în piață le era permis doar după ora 10, când se puteau cumpăra resturi la „prețuri pentru jidani” – ordonanța primăriei.

Totuși acel cuțit a rămas în familie și când eram eu copil, bunicul îl mai ascuțea din când în când cu o pilă și cu o piatră specială, udă. Când nu a mai avut suficientă putere și încercările mele nu au dat rezultat, am hotărât să-l duc la piață, la ghereta pe care scria „Ascuțitorie universală”. Acolo lucra un invalid care pentru un leu ascuțea orice.

Ca de obicei, stătea de vorbă cu cineva. I-am arătat Cuțitul și, sigur pe mine, i-am spus:

– Plătesc trei lei, dar te rog să-l ascuți cum trebuie!

M-a mângâiat pe cap, a râs amar și mi-a spus:

– O să încerc, dar nu cred că o să fac mare lucru. E oțel fabricat la Solingen, în Germania.

Apoi, aparent fără legătură:

– Ești evreu, nu-i așa?

– Da.

– Îmi place bicicleta ta.

Era o bicicletă „Pionier” obișnuită, fabricată la Tohani, nu una sovietică „Ucraina”, fabricată la Kiev, cum mi-aș fi dorit. Fiind mai bune, acestea se vindeau pe sub mână.

A deschis ușa „separeului” lui și mi-a arătat scaunul cu rotile pe care stătea:

– Mi-am pierdut ambele picioare în război. Tatăl meu era profesor la gimnaziu, avea un salariu bun și când eram copil, îmi cumpăra ghete „înalte” fabricate la Cluj sau la Timișoara. Eram primul născut și eu le primeam noi. În anul următor le purta sora mea cea mare, apoi un frate și iar o soră. Cu mici reparații, ghetele țineau cinci ani fără să intre apă în ele. După aceea, tata le dădea la reparat și împreună cu haine care ne erau mici, dar erau în stare bună „cotiza la fondul orășenesc pentru copii cu nevoi”. Iarna pe zăpadă sau toamna pe ploaie, toți frații care purtam ghetele Panther ne întorceam acasă cu picioarele uscate. Mama nu știa să tricoteze, cel puțin așa spunea, și cumpăra ciorapi de lână produși la Timișoara de Industria Lânii – o imensă fabrică cu capital inițial englez și cu mulți lucrători evrei.

Regele Carol al II-lea a cedat Ungariei o parte a Transilvaniei, inclusiv Clujul, așa că încălțarea românilor era asigurată de fabrica timișoreană. Mareșalul Antonescu i-a scos pe evrei din fabricile timișorene și i-a trimis peste Nistru, iar calitatea producției a scăzut. Ca soldat aveam „bocanci timișoreni” în care întra apă, aveam permanent picioarele ude și în iarna lui 1941 aproape că nu le mai simțeam. Și nu doar eu – toți soldații regimentului. La fiecare oprire aprindeam focul și încercam să ne uscăm încălțămintea.

Am ajuns la Cotul Donului. Armata Română nu avea destule camioane și mergeam pe jos. De oboseală nici nu mai vedeam unde calc, picioarele mă duceau singure, atât pe mine, cât și pe camarazii mei. Dacă ne-am fi oprit, știam că nu vom mai putea continua, așa că mergeam în neștire. Singurul lucru pe care îl înțelegeam era noaptea, ploaia și vântul din jur care parcă mă biciuiau spunându-mi: „Ai familie acasă – părinți, frați și surori. Ce cauți aici? Ai ieșit demult din țara ta. Ucraina de Est nu e România! Vrei în Rusia?”

Deodată, din spate s-a auzit o bubuitură puternică și am fost aruncat înainte. Când am deschis ochii, eram într-un cort sanitar. Am fost singurul supraviețuitor din grupa mea. Probabil că unul dintre noi a călcat pe o mină sau pe un obuz neexplodat.

De atunci nu mai am picioare. Viața mea s-a schimbat. M-am întors într-un tren cu răniți. Ah, dacă durerea acelor militari ar putea fi măsurată! În tren erau doctori și sanitari și totuși, mulți răniți au murit pe drum. Apoi am petrecut mult timp prin spitale. Deși aș fi dorit, nu mi-am putut întemeia o familie.

Plângea și mă privea. Apoi a continuat ca pentru sine:

– Să fie aceasta o pedeapsă divină pentru pogromul evreilor de la Stânca Roznovanu? Regimentul meu a participat, dar eu niciodată nu am ucis civili. Trăgeam deasupra lor, dar nu am avut curajul să spun NU. Mă temeam de Curtea Marțială mai mult decât de front?

Mi-a întins Cuțitul:

– Acest oțel este prea dur, nu îl pot ascuți. Mergi sănătos, scumpule, și uită prostiile debitate de un invalid bătrân și poate nebun.

Peste câțiva ani, mama a schimbat serviciul la o întreprindere care producea piese metalice de mare precizie. Într-o vizită am luat Cuțitul și i l-am arătat șefului ei, un inginer excelent care a înțeles imediat:

– Oțel Solingen!

Împreună cu el ne-am dus la șeful „tratamentelor termice” care ne-a explicat:

– Îl voi încălzi lent pentru o parțială dedurificare, apoi îl voi ascuți la prelucrări metalice, iar la urmă îi voi face încă un tratament termic, pentru ca să revină la duritatea inițială sau aproape.

A doua zi m-am dus din nou să văd cum este ascuțit – eram adolescent și un polizor cu o piatră cu diametrul de aproape un metru era ceva deosebit, merita efortul să merg o oră și jumătate cu două tramvaie la dus și tot așa la întors. Biata mama făcea zilnic acest drum și nu doar pe timp frumos.

Muncitorul mi-a explicat operațiunile. Mașina, de producție japoneză, poseda un autocontrol optic de urmărire a formei cuțitului. Nu am înțeles chiar totul. El a lucrat cu mare precizie, sub lupă. Apoi Cuțitul a ajuns din nou la tratament termic și la finisarea la polizor cu roată mare acoperită cu piele. A fost o realizare deosebită.

Într-o zi, când eram singur acasă, am încercat să mă bărbieresc cu el – o prostie de adolescent. Era prea bine ascuțit pentru neîndemânarea mea, am reușit să mă tai pe obraz și mi-a rămas semn până astăzi, după 45 ani.

***

Bunicul a plecat într-o lume mai bună, unde probabil nu există antisemitism și nimeni nu-l trimite în lagăr, apoi s-au dus pe rând bunica și părinții. Noi am zburat spre alte meleaguri și Cuțitul a rămas la sora mea. Dar cum fetița ei era atrasă de el ca de o jucărie strălucitoare, el a trecut la mine, unde a fost ținut mai mult ca ornament pe perete.

După ce m-am căsătorit, Cuțitul a fost „repus în drepturi”, fiind utilizat de soția mea. La un an, fiul meu a fost puternic atras de strălucirea lui și l-a luat de pe masa din bucătărie. Văzându-l cu Cuțitul în mânuță, soția a scos un țipăt, copilul s-a speriat și mi l-a adus plângând, iar eu l-am pus într-un loc înalt. Astăzi fiul este licean, dar de atunci soția își ține cuțitele de bucătărie la înălțime, chiar dacă „puișorul” este cu 20 cm mai înalt decât ea.

De fapt, nu prea apreciez noile ei cuțite care trebuie ascuțite destul de des. Peste ani, Cuțitul și-a păstrat locul de cinste în vitrina bucătăriei. Îl folosim rar – dar până astăzi tăișul este excelent.

În urmă cu trei ani, fiica mea a cumpărat o cutie din lemn lustruit și lăcuit, a căptușit-o cu catifea vișinie și mi-a spus:

– Vreau să mut Cuțitul în salon, în vitrina porțelanurilor.

Nu a specificat care cuțit și nici nu era nevoie – toți știam. Cuțitul împlinea 90 de ani în familia noastră. Cei care l-au produs au murit demult, la fel și cei care, pe vremea adolescenței mele, l-au ascuțit, l-au tratat termic și i-au redat tăișul și strălucirea.

Acum, la atâția ani după trecerea în neființă a iubitului meu bunic, mă întreb: oare fiica mea care a așezat Cuțitul la loc de cinste în salon și-l dorește ca parte a zestrei? Dar până atunci vor mai trece ani.

Au trecut mai mulți ani de la scrierea acestei povestiri, copiii au ținut în mâini și lucruri mai periculoase. Fiica mea a moștenit talentul bunicului care a primit titlul de „trăgător al anului” ca elev la Școala Regală de Cavalerie din Sibiu, astăzi Academia Forțelor Terestre. Atunci se trăgea cu pușca din galopul calului. După aproape un secol, fiica a dovedit o deosebită precizie la tir în țintă fixă și a primit o diplomă.

O rază de soare intră în vitrină și Cuțitul strălucește, îmi atrage privirea și mă face să scot dintr-un cufăr prăfuit al memoriei amintiri pe care le credeam demult uitate!

Foto credit; Florentino Himelbrand

Florentino Himelbrand