Am început să fac plimbări zilnice, așa am primit recomandări de la medici, se spune că cel mai  eficace (și cel mai ieftin:) medicament este mersul pe jos, nimic nou în asta, am mai primit această recomandare. Nou este că am început să o iau în serios. Pe lângă efectul salutar asupra stării de sănătate, plimbările zilnice îți oferă cel mai potrivit prilej să te vezi cu oameni ,pe care altfel nu i-ai mai fi întâlnit poate niciodată în această viață… Deși pe mulți dintre ei nu-i mai cunoști (sau nu-i mai recunoști:). Și dacă nu te întâlnești cu acești oameni, cu care uneori te oprești pentru ”o vorbă” sau măcar pentru o strângere de mână, ai alternativa rar întâlnită de a reflecta la toate cele auzite, mai cu seamă în ultimele zile în care de la micile și marile scandaluri cu cătușe și arestări în lupta împotriva corupției din România – care nu se mai termină și nici nu are șanse să se termine curând:) – sunt alternate cu alte scandaluri, de astă dată de dimensiuni  ”planetare” care se pare că nici acestea nu au șanse să se termine curând. Plimbarea îmi oferă răgazul de a gândi ordonat despre această dilemă provocatoare care  s-a acutizat în ultimele săptămâni sau chiar zile: ”liniștea noastră versus viețile lor”. Căci evident ați înțeles că mă preocupă chiar mai mult decât ”zeciuiala” de la Primăria Bucureștiului, migrația care ”amenință” Europa.

Privesc inevitabil, seară de seară, spectacolul dezolant al unor mulțimi dezorientate de o șocantă diversitate de vârste, îmbrăcăminte, trăsături și atitudini. Singurul mesaj clar care se desprinde agresiv este că SUNT MULȚI.

Și noi, spectatorii la televizor al acestei cavalcade apocaliptice, suntem dezorientați și cuprinși de o diversitate de opinii şi sentimente, de la compasiune la teama de acest incontrolabil amalgam de indivizi cu care nu ne dăm seama dacă avem ceva în comun. Noi ”spectatorii” speriați de ideea că mâine am putea fi ”gazdele”- care vor trebui să se arate ”primitoare”- ale acestor mulțimi amorfe despre care știm relativ puțin. În orice caz mult mai puțin decât ”partenerii” noștri din Europa de Vest care de peste 50 de ani îi primesc cu brațele deschise deci au avut timpul să-i cunoască să se obișnuiască cu ”alteritatea” lor de cele mai multe ori inocentă, dar totuși uneori enervantă fie atunci când vor să-și afirme alteritatea fie  atunci când vor s-o ascundă cu mimetismul însușit în anii de conviețuire.

Atunci, în anii de după război, Europa de Vest devastată de lupte și distrusă de bombardamente, cu lipsa milioanelor de bărbați care s-au ucis unii pe alții, avea o nevoie disperată de forțe de muncă pentru a-și reconstrui orașele și a-și reface industriile. În acei ani care au început în 1950-60 Germania de Vest, Franța, Anglia, Suedia și Danemarca, Belgia și Olanda erau  marile piețe care ofereau toate  ”job”urile de la cele mai sofisticate, la cele mai penibile, pentru toate vârstele, sexele și profesiile. Spanioli și portughezi la început, apoi turci și maghrebieni, dar și africani și asiatici se înghesuiau pe piețele generoase ale Europei de Vest care le oferea salarii de 5-10 ori mai mari decât cele ce puteau obține în țările lor în condițiile în care li se asigurau și condiții sociale (asistență medicală, educație, locuințe) cum nici nu puteau visa în țările lor de baștină. Unii( relativ puțini) după un timp (uneori mai mulți ani) se întorceau în țara de origine, cu un capital adunat cu sârg și cu experiența unei alte lumi mai performante și mai prospere. Ambele câștiguri erau în folosul persoanei, dar și al țării în care se întorcea. Dar cei mai mulți rămâneau în noua patrie care îi integra. A doua generație era deja de regulă adaptată și adoptată. Familiile se întregeau venind dinspre țara de baștină spre mai bine.

Ar fi hazardată afirmația că s-a dezvoltat o conviețuire idilică între imigranți și populația țărilor primitoare. Dar s-a creat un ”modus vivendi”, un fel de acceptare resemnată. Germania a primit în ultimii 20 de ani peste 5 milioane de imigranți (doar din țări islamice) deci o medie de 250 de mii de persoane anual. Marea ”sperietură” apărută în acest an are câteva cauze identificabile care au determinat ca un proces  având deja un fel de istorie să se transforme într-o criză.

Cum e turcul…și pistolul!

”Europenii au transformat Mediterana într-un uriaș cimitir” pronunță sentențios și acuzator  domnul Erdogan, unul dintre cei care-și pot reproșa (dacă ar fi un politician cu sentimentul răspunderii față de poporul care l-a așezat în ”scaunul” din care se iau marele decizii) că o asemenea situație catastrofală chiar există doar că nu numai europenii au creat-o. Domnul Erdogan, care în tinerețea domniei sale a fost condamnat la zece ani de pușcărie pentru manifestări de intoleranță religioasă, nu și-a dezmințit trecutul; a reușit cu o perfidie demnă de cauze mai bune să transforme Turcia dintr-un stat laic  cu un remarcabil nivel al democrației, într-unul cu tendințe din ce în ce mai islamiste. Turcia un puternic și respectat membru al NATO, cu o armată foarte bine instruită, disciplinată și fidelă alianțelor din care de multe decenii face parte, a devenit ea însăși teatrul unor dezordini îngrijorătoare. Nici vorbă în aceste condiții ca Turcia lui Erdogan să-și mai poată îndeplini rolul de punte de legătură, dar și de tampon între Orientul Mijlociu și Europa. Ori acest rol era firesc și important căci cele trei zone majore care au determinat răsturnarea echilibrului precar al migrației spre Europa (Siria, Irak și Kurdistan) sunt  așezate (ironia sorții:) în ”Cornul Abundenței” râvnit de imperiile europene, împărțit prin tratate de pace între britanici și francezi și făcute praf în ultimul deceniu de ”primăverile arabe”. Milioane de oameni năpăstuiți de ambiții politice și furii religioase au fugit de ”abundența cornului”, căutându-și o bucată de pâine și o ”bucățică” de pace, în Europa. Singura părticică a ”cornului abundenței” (istoricul englez Henry Breasted i-a dat inspiratul nume de ”fertile crescent”- semiluna fertilă) în care domnește ordine și o (relativă.) pace este un teritoriu modest și el împărțit abuziv în două părți ,purtând nume diferite: Israel și Palestina.

Puțini am fost, mulți am rămas

Deși  nu cred că scenele apocaliptice, pe care le lansează mediile mereu înfometate de senzații, ilustrează corect și veridic adevărata față a problemei; chiar fără exagerările inutile și fără dramatizările gratuite, situația la aproape toate ”hotarele” Europei este una gravă a cărei extindere și imprevizibilitate trebuie șă ne îngrijoreze. La drept vorbind nimic nou decât poate amploarea fenomenului.  De mii de ani populațiile migrează și e bine că o fac, așa a fost posibilă dezvoltarea și îmbogățirea civilizațiilor, cu particularitățile determinate de zona genezei lor, dar și cu trăsăturile comune general umane (caracteristice speciei:) apărute mulțumită comunicației,a transferului de informații și deprinderi. Să nu uităm că de mii de ani acest ”schimb” de informații, deprinderi și – nu în ultimul rând – bunuri, nu a fost neapărat unul pașnic. Practica de a duce războaie a funcționat dinspre și înspre toate direcțiile posibile. De multe ori migrațiile le-au însoțit sau au devenit consecința lor. Pământul, planeta noastră singulară, astăzi atât de înghesuită de miliarde de oameni care se pare că sunt singurele ființe raționale din quasi infinitul univers, a fost timp de patru miliarde de a ani nelocuită, pentru ca în ultimele câteva sute de milioane de ani să fie locul pe care au viețuit milioane de specii de organisme vii, plante și animale, unele abia vizibile (sau chiar invizibile:) altele uriașe. Omul ”coroana creației” purtând numele științific de ”homo sapiens” (omul înțelept:) a apărut ”recent ” de circa 200 de mii de ani și, culmea, a apărut și s-a dezvoltat în Africa, de unde a ”migrat” spre restul continentelor, inclusiv spre Europa de (doar:) 60 de mii de ani. Cu alte cuvinte dacă acum migrează din nou din Africa spre Europa, nu face decât să pășească pe un drum de mult bătătorit:):):)

Este adevărat că pe atunci erau foarte puțini oameni, n-avea cine să se îngrijească de protecția speciei lor, aşa cum se îngrijesc astăzi oamenii de lei, urși polari și alte specii care nu se mai înmulțesc și riscă dispariția. În lipsă de alt sprijin oamenii s-au adresat unor protectori plămădiți din închipuirea lor, care aveau să-i sfătuiască cum să se apere de agresorii vii sau neîsuflețiți și cum să-și ocrotească spița:).

Până în secolul XX au reușit cumva oamenii să supraviețuiască risipiți – în grupuri mai mici sau mai mari – pe cea mai mare parte a uscatului pământean. Populația  umană a globului pământesc creștea cu o rată modestă diminuată și asta periodic (destul de frecvent:) de molime și războaie. Durata  vieții pe pământ era atât de scurtă în medie că era aproape firească ardoarea cu care oamenii își doreau prelungirea ei în ”ceruri”.

De la 25-40 de ani cât era speranța de viață la naștere la începutul secolului XIX, până la 50-85 de ani în zilele noastre, această incredibilă dublare a duratei medii efective a vieții omului este una din cauzele majore ale creșterii spectaculoase a populației lumii, de care beneficiază – chiar dacă inegal deocamdată – toți locuitorii tuturor continentelor și tuturor țărilor. ”Minunea” aceasta s-a petrecut în a doua jumătate a secolului XX care pe bună dreptate se poate numi cel mai paradoxal secol al omenirii pentru că a fost martora celor mai neînchipuite rele pe care oamenii le-au suferit (în mod inegal ), dar și a celor mai mari binefaceri de care oamenii s-au bucurat (tot inegal)

La ce ne putem aștepta?

Sunt câteva scenarii care prevăd evoluția numerică probabilă a populației pământului.Cea mai interesantă mi se pare varianta care prevede că într-un viitor nu prea îndepărtat ritmul creșterii populației va scădea ajungându-se la o tendință de ușoară scădere. Mai multe influențe favorizează o asemenea evoluție. Cea mai interesantă și credibilă dintre ele este emanciparea femeilor în ritm alert, mai cu seamă pe continentul african. Accesul sporit la educație, atracția și accesul la profesiuni și cariere vor reduce substanțial disponibilitatea femeilor de a face mulți copii. Rata actuală a fertilității se presupune că va scădea la un nivel rezonabil care să mențină echilibrul demografic pe planeta noastră dătătoare de viață. O experiență reușită.

Poate nu strică să apelăm la trecut ca să încercăm configurarea viitorului. Probabil că cea mai exhaustivă experiență în materie de migrație  în Europa din afară , în interiorul ei și apoi în afara ei, o au evreii care le-au ”exersat” pe toate :). Ca să nu ne referim la un trecut prea îndepărtat, însemnând apelarea la experiențe care nu mai pot fi comparate cu realitățile vremurilor noastre, să începem evocarea noastră cu începutul secolului XX când a început exodul evreilor din țările europei răsăritene unde erau persecutați, discriminați și trăind în condiții precare. Aproape două milioane de evrei au emigrat în Statele Unite în primul sfert de veac al secolului XX. Mulți au încercat să emigreze în țările Europei de Vest unde nu au fost acceptați în cele mai multe cazuri, iar cei care au reușit nu au putut dobândi un statut care să le confere siguranța existențială. Instalarea treptată în aproape întreaga Europă a guvernelor de extrema dreaptă, unele care propovăduiau deschis antisemitismul ca politică de stat (Germania, Polonia, Ungaria, România) a determinat  începerea refugiului în masă a evreilor.

Din inițiativa președintelui Roosevelt au fost invitați la Evian ( o localitate în Franța cunoscută după apele sale minerale:) reprezentanții a 32 de țări pentru a-i convinge să accepte un fel de ”cote” de imigrație a unui număr sporit de evrei. Hitler și-a exprimat disponibilitatea de a-i lăsa pe ”acești criminali”(evreii) să plece dacă țările participante la Evian sunt gata să-i primească . Nu au fost. Au invocat pericolul apariției unor confruntări rasiale și religioase. S-a convenit înființarea unei Comisii Interguvernamentale pentru Refugiați, care urma să studieze posibilitățile Singura ofertă substanțială a fost cea venită din partea delegației Republicii Dominicane care a acceptat primirea unui număr de 100 de mii de refugiați.

Apoi a avut loc întrunirea nazistă de la Wansee unde s-a hotărât soluția finală pentru 6 milioane de evrei din Europa.

În Palestina țara care avea să devină peste 10 ani un Stat Evreiesc, Marea Britanie a instituit Cartea Albă care de frica nemulțumirii arabilor(!) a limitat numărul evreilor acceptați la imigrare la 5 mii pe an! Peste 7 ani supraviețuitorii Holocaustului care rătăceau ca stafiile prin Europa, s-au lovit de același refuz din partea aceleiași Mari Britanii căreia îi era frică de nemulțumirile acelorași arabi care între timp au colaborat cu Hitler în exterminarea milioanelor de evrei. Un comentator contemporan cu evenimentele a remarcat că nu e vorba doar de solidaritate umană, ci  înainte, de orice, de…civilizație.

După proclamarea independenței una din dezideratele fundamentale ale tânărului Stat Evreu a fost înscris în Legea Reîntorcerii, conform căreia orice evreu are dreptul să imigreze liber în Israel, devenind cetățean al acestui stat. Agenția Evreiască (SOHNUT) a fost organizatorul acestei extraordinare migrații care după știința mea prin anvergura și calitatea ei nu are egal în lume și ar putea(ar trebui?) să servească de model în criza de care ne văităm. În anul 1948 în teritoriul actualului Israel locuiau circa 1,1 milioane de persoane (autoritatea Mandatară Britanică a suspendat orice imigrare sub pretextul că nu sunt condiții economice pentru a le suporta:). Astăzi locuiesc în Israel (țară cu resurse naturale foarte modeste!) 8,4 milioane de persoane adică de aproape 8 ori mai mult (populația totală a lumii a crescut doar  de 3 ori:). Peste 3 milioane de persoane au imigrat (au făcut Alia ) prin infrastructura și organizarea Agenției Evreiești. Care a fost secretul reușitei.? Sau secretele? În primul rând identificarea din timp, în țara lor de origine, a celor care doresc să emigreze Cunoașterea și validarea lor înainte de a-i accepta. Inclusiv verificarea  și confirmarea lor de către aparatul Ministerului de Interne. Evident nici-un stat responsabil nu poate accepta imigrarea răufăcătorilor de orice fel! Să te trezești la ”bariere” cu o mulțime de nestăpânit despre care nu știi nimic, frizează ridicolul. Mai cu seamă când ”barierele” păzesc intrarea pe impresionantul ”domeniu” al spațiului Shengen. Fără a fi în vreun fel un admirator al domnului Viktor Orbán, trebuie să subliniez  (chiar dacă asta nu înseamnă mare lucru!:) că în problema ”asaltului refugiaților” pe teritoriul Ungariei a avut o poziție corectă, demnă și curajoasă. Cred că este rău pentru Europa că nu a fost ascultat. În al doilea rând că această dispută a cotelor ”voluntare” sau ”obligatorii” încalcă în mod categoric dreptul la libera opțiune a omului. Cred că minimal trebuie oferite doritorilor de emigrare o listă de opțiuni, în funcție de oferta țărilor primitoare. Dar alegerea trebuie să o facă cel care emigrează! În al treilea rând pregătirea integrării emigrantului și a familiei sale trebuie să fie făcută cu grijă, ținând seama de particularitățile personale și trebuie să fie acceptat de emigrant.

Cu siguranță Uniunea Europeană nu are nevoie de sfaturile mele. Dar pentru că la televiziunile din România acesta este și încă multă vreme riscă să fie subiectul fierbinte al zilei și pentru că publicul larg participă cu pasiune la dezbaterea atitudinii pe care ar trebui să o ia UE și în particular România față de această problemă fără îndoială majoră mi-am permis să enumăr câteva idei, nu neapărat toate originale, care să contribuie la multilateralitatea dezbaterii.

Cu aceasta dragi prieteni vă doresc dezbateri furtunoase și pe acest subiect complicat și sensibil al migrației spre Europa. Celor care serbează în curând un AN NOU, le doresc un AN BUN (ȘANA TOVA)!

Cu prietenie

Tiberiu Roth