Evocare lirică a unui epic

Francisc Frucht s-a născut la Turda, la 26 februarie 1909, şi s-a stins din viaţă, în 23 februarie 2009, la Timişoara (Cu siguranţă, el ar fi exclamat: Tocmai aceste ultime trei zile nu le-a mai răbdat Providenţa?!) Mi-a fost profesor ani de-a rândul. În acele vremuri noi, o mână de elevi dintr-a cincea, am fost daţi afară de la Liceul Piarist. Simultan un grup de 5-6 elevi de la liceul public (C-tin Diaconovici Loga) a avut aceeaşi soartă întrucât, în urma unei dispoziţii guvernamentale neechivoce, noi nu mai puteam învăţa decât în şcolile noastre confesionale. Ne-au dat afară de azi pe mâine, aducându-ne la cunoştinţă acest lucru în… pauza mare. Astfel am ajuns elevi la Liceul Israelit şi ne-am sudat într-un colectiv. Astfel am ajuns să-l cunoaştem pe domnul profesor Frucht. Aşa ne-am regăsit pe noi înşine şi am început cu adevărat să devenim oameni. Dar cum ajunsesem la Liceul Piarist?

A fost decizia tatei care, la rândul său, umblase tot la piarişti – la Arad. Din fericire primele patru clase le-am absolvit – după decizia Mamei – la şcoala evreiască din cartierul Iozefin din Timişoara (ca să înveţe copilul şi puţină evreitate! – exclamase ea).

Corpul profesoral de la Liceul Israelit era compus din profesori prestigioşi, mai vârstnici, foarte bine pregătiţi profesional, majoritatea având doctoratul,. Frumoasa clădire a liceului fusese rechiziţionată – fireşte – şi noi am fost nevoiţi să învăţăm în încăperile neamenajate ale sinagogii din Fabrik şi în birourile neutilizate ale comunităţii.

Francisc Frucht (care –fiind puţin peltic – primise din start porecla de „Pifta”) era cel mai tânăr cadru didactic al acestui corp respectabil. Din această pricină era şi cel mai exploatat, un fel de Joker. În clasa a şasea ne-a predat psihologia, într-a şaptea logica, într-a opta sociologia, toate aceste discipline fiind cuprinse în programa şcolară, iar „Pifta”, care absolvise Filosofia la Universitatea Regală Ferdinand, era calificat să le predea pe toate. Dar a predat şi ore de drept (Dreptul Civil) care în acele vremuri, în ceea ce ne privea, nu exista nici la modul teoretic…Ba mai mult, a predat şi educaţie fizică, deşi sinagoga nu avea sală de gimnastică. Totuşi, nu a reuşit să se impună în faţa copiilor alintaţi, proveniţi din familii mic-burgheze, printre altele şi din cauză că aceştia au aflat că o vreme lucrase ca ceasornicar. Habar nu aveau/nu aveam că în Talmud era scris că fiecare copil evreu care învaţă Scriptura trebuie să înveţe şi o meserie, iar dacă un părinte nu respectă această regulă, copilul său poate deveni un hoţ. Pe atunci nu ştiam nici faptul că marele filosof Spinoza îşi câştiga traiul zilnic de pe urma şlefuirii lentilelor sau că Moses Mendelsohn dăduse ore particulare pentru bănuţii necesari cumpărării unei cămăşi noi, în locul celei rupte cu care se ruşina să iasă pe stradă şi tot el, filosoful, îşi câştiga pâinea zilnică trudind ore în şir să întocmească scriptele contabile în fabrica unui evreu bogat. Pe lângă cele şase limbi în care scria şi vorbea, îşi însuşise – tot ca autodidact – şi matematica necesară socotelilor contabile.

Am părăsit Timişoara, însă soarta mi l-a readus în cale pe profesorul Frucht, care între timp scria sub pseudonimul Adam Anavi, la Cluj, unde venea la redacţiile revistelor literare. Pe atunci publicase deja câteva volume de poezii, însă în primele timpuri (şi numai atunci) poezia nu era genul său literar preferat.

Poetul Sándor Kányádi îmi povestise un episod din tinereţea sa, emblematic pentru ambii autori:

„ Eram într-o excursie, împreună cu vreo 15 – 20 de confraţi literari, unii mai tineri, alţii mai puţin tineri. M-am dus tiptil lângă Adam Anavi şi i-am recitat versuri din mai multe poezii scrise de el”. (Kányádi era faimos pentru memoria sa ieşită din comun, ştiind pe de rost toate poemele proprii şi multe ale colegilor săi poeţi). „Apoi i-am spus oftând: Oh, dacă aş putea şi eu să compun astfel de versuri! – O să scrii versuri mul mai bune decât acestea, m-a liniştit Anavi, bătându-mă pe umăr…”.

Scria într-un stil sarcastic, ironic, şocant. De pildă unul dintre volumaşele sale se intitula: „Cu ochi de măcelar saşiu sau ploşniţa lui Napoleon”. No comment. Mi-a dat şi mie câteva dintre cărţuliile sale subţirele (vinde-le şi pe urmă ne socotim)… pentru că nici pe el banii nu-l dădeau afară din casă. Le-am păstrat o vreme, dar apoi s-au rătăcit după mai multe reorganizări şi mutări dintr-o casă în alta a bibliotecii noastre cu multe sute de volume.

Din câte ştiu i s-au jucat cinci piese de teatru, genul dramatic fiind preferatul său pentru că îi plăcea jocul de care nu avusese nici timp şi nici prilej în tinereţe. În fiecare bărbat adevărat sălăşluieşte un copil – ne învaţă Nietzsche – care doreşte să se joace. Dar după o vreme oamenii nu se mai joacă, pentru că îmbătrânesc, fără a-şi da seama că au îmbătrânit tocmai pentru că – ne spune G.B. Shaw – au încetat să se joace.

În 1970 a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, iar în anul 2002 i s-a conferit Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler. Iată cum mi-a relatat acest eveniment: „M-am dus la directorul comisiei de acordare a ordinului şi am sugerat că rabinului Neumann (căruia i se conferise ordinul Steaua României în grad de cavaler) ar fi trebuit să i se dea şi un… cal. – Dar de ce? – s-a mirat preşedintele. Deoarece încă nu am văzut rabin călare!”

Îl vizitam ori de câte ori treceam prin Timişoara împreună cu soţia mea, Maya, care şi ea îi fusese elevă. La prima vizită am sunat şi când ne-a deschis uşa, s-a uitat lung la noi, şi-a desfăcut larg braţele, şi mi-a spus: „Ia te uită, tu mai trăieşti?! (Pe atunci eu aveam vreo 65 de ani, iar el trecuse de 80).

Publicul maghiar din Timişoara şi Uniunea Scriitorilor se pregătise cum se cuvine pentru sărbătorirea centenarului său. Cu acest prilej, la teatrul maghiar din Timişoara era programată premiera absolută a uneia dintre piesele sale (Második Matyi [Mateicu al II-lea]). Dar soarta a decis altfel. Cu trei zile înaintea premierei, emoţiile puternice, pregătirile febrile şi tensiunea nervoasă au răpus organismul în vârstă de o sută de ani. Domnul îl luase la El. Presupun că l-a aşezat undeva de-a dreapta Sa. Ar fi meritat-o din plin.

Dániel Károly,

Cluj, dec. 2015