Număr vizualizări 20 ori
Adeseori, înainte de a mă apuca de scris un articol pentru Baabel (şi nu numai) mă cuprinde îndoiala privitor la ce scriu, de ce scriu, pentru cine scriu? Dacă are rost să mai scriu? Oare scriu pentru mine sau pentru alţii? Scriu din nevoia imperioasă de a mă exprima şi de a fi citită sau din dorinţa de a împărtăşi experienţa şi trăirile mele pentru a îndrepta, a ajuta, a sprijini, a avertiza? Sau toate aceste obiective sunt amestecate şi oricât mă străduiesc nu le voi putea separa?
Pentru a-mi limpezi gândurile am făcut o incursiune în trecut, în etapele prin care au trecut scrisul meu şi eu, „cea care scrie”[1].
Dacă stau să mă gândesc, scriu de foarte multă vreme, chiar dinainte de a şti să citesc. Totul a început în iulie 1958, la Sovata, unde îmi petreceam vacanţa cu părinţii, şi tata mi-a dăruit un caiet cu pătrăţele, cartonat, de culoare albastru închis, pe care-l adusese de la Moscova (unde-şi făcea aspirantura la Universitatea Tehnică Bauman) şi mi-a spus: „Acesta va fi jurnalul tău în care îţi vei scrie de acum încolo impresiile.” Eu i-am răspuns nedumerită: „Dar eu nu ştiu să scriu” însă tata a continuat fără să-mi ia în seamă argumentul: „Până când vei merge la şcoală şi vei învăţa să scrii, o să scrii în jurnal prin mijlocirea noastră. Tu ne vei dicta şi noi vom scrie în caiet.” Şi aşa s-au şi petrecut lucrurile.
Mai păstrez şi azi caietul cartonat pe care scrie ОБЩАЯ ТЕТРАДЬ (caiet general) şi a fost fabricat în 1957, în anul celei de-a 40-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, lucru menţionat şi pe coperta superioară. Foile uşor îngălbenite stau dovadă seriozităţii, conştiinciozităţii şi exactităţii cu care tata şi mama transcriau impresiile pe care le dictam aproape zilnic. După revenirea din vacanţă, tata s-a întors la Moscova, mama s-a dus la lucru şi rolul de „secretară” a fost preluat de Bunica Erzsi. De-abia în vacanţa dintre clasa întâia şi a doua am început să completez jurnalul singură, moment în care am schimbat şi limba, trecând de la maghiară (limba mea maternă) la română (limba în care învăţam la şcoală). Dacă la început însemnările erau scurte, relatând telegrafic cărţile citite, notele obţinute la şcoală şi vreun eveniment ieşit din comun, odată cu trecerea anilor caietele (cu pătrăţele sau cu linii, cu coperte cartonate sau plastifiate, după moda vremii) au devenit sipetele confesiunilor mele. Paginile lor, umplute cu scrisul meu (trecut şi el prin diferite faze de caligrafie) păstrează nu atât cele petrecute efectiv în viaţa mea, cât impresiile şi stările de spirit declanşate de ele: bucuria, teama, îndoiala, speranţa, deznădejdea. Aşterneam toate acestea pe hârtie zi de zi, chiar de mai multe ori pe zi.
În anii de gimnaziu simţeam nevoia imperioasă de a scrie şi scriam pentru mine, deşi uneori îmi imaginam cum ar fi fost dacă cele scrise de mine ar fi fost citite şi de altcineva, motiv pentru care eram atentă şi la „stil”. Totuşi, nu pot spune că îmi doream un public cititor.
Lucrurile s-au schimbat atunci când am scris prima poezie… Mai exact prima poezie am scris-o expre ca s-o prezint în faţa colegilor. Dorinţa mi-a încolţit în suflet atunci când o elevă mai mare a ieşit în careu şi a recitat o poezie, precizând că era „originală” – adică scrisă de ea, mi-a explicat profesoara de română. Am ascultat poezia şi mi-am spus că „aşa ceva” pot compune şi eu şi, în scurt timp, am compus una care mi s-a părut mult mai reuşită. Cu prima ocazie „m-am produs” şi eu în careu cu o „poezie originală”, am fost aplaudată de colegi şi declarată „poeta clasei”. Eram încântată, ce mai!
Curând, comparând-o cu creaţiile poeţilor „adevăraţi” mi-am dat seama că nu era cine ştie ce de capul poeziei aceleia şi că trebuia să mă perfecţionez. Am continuat să scriu poezii pe tot parcursul gimnaziului şi liceului, am şi publicat câteva în revistele şcolare şi în presa de tineret. Nu încercam nicio dificultate, nu depuneam niciun efort pentru a le scrie. Mă cuprindea o stare febrilă, versurile mi se înfiripau în minte şi apoi le scriam. La început mi se păreau perfecte, eram convinsă că nu au nevoie de nicio modificare. Treptat, cu cât citeam mai mult, îmi dădeam seama că poeziile mele nu erau chiar atât de originale, că metaforele puteau fi îmbunătăţite, că nici ritmul şi nici rima nu sunt obligatorii pentru ca o poezie să fie bună. Începeam să înţeleg de ce-mi spusese regretatul profesor, poet, critic literar şi ziarist Tudor Opriş care-mi publicase mai multe poezii în suplimentul literar al Scânteii Tineretului, că pentru a scrie bine ai nevoie de 10% inspiraţie şi 90% transpiraţie.
Această constatare dură m-a descurajat şi nu am mai publicat poezii. Nu mă puteam abţine să le scriu, dar nu le mai publicam. Le păstram pentru mine sau le dăruiam destinatarilor. Am publicat câteva scrieri în proză, dar apoi, brusc mi-a secat inspiraţia. Să fi fost de vină maturizarea, grijile zilnice sau perioada sumbră a anilor 1980 când contradicţia între ceea ce doreai să publici şi ceea ce puteai să publici era aproape ireconciliabilă? Nu aş putea să dau un răspuns exact. Cert este că nu am mai publicat nimic şi nici nu am scris altceva decât un soi de „râsu-plânsu” în versuri, risipit pe bileţele lăsate pe clanţa uşilor celor de acasă (soţul meu, tata şi mama). Tata le-a transcris în nişte volumaşe din foi galbene care oglindesc perfect anii aceia în care nu puteai face altceva decât haz de necaz… Dar de ce mai scriam?! Pentru a-mi ostoi năduful şi a-i înveseli pe cei dragi. Ei mă citeau şi erau un public generos.
A urmat schimbarea de macaz din 1992 şi am intrat în presă, străduindu-mă să devin profesionistă în audiovizual. Nu am mai scris decât textele reportajelor şi filmelor documentare pe care le-am realizat şi nu am publicat „decât” traduceri. Era o muncă dificilă care necesita multă transpiraţie şi ceva inspiraţie (poate chiar în proporţie de nouăzeci la zece ), în plus trebuia respectat şi termenul limită, în schimb nu aveam dileme: traduceam pentru bani.
Vremea scrisului a sosit abia în anii 2008, când am început să şi public (din pură plăcere) mai mult în presa electronică, dar şi în cea tipărită. Dacă munca în televiziune este una de echipă şi produsul finit e validat înainte de a fi difuzat, dacă munca de traducere este ghidată de canavaua operei iniţiale, atunci când scrii texte originale totul depinde de tine, de inspiraţia de a găsi subiectul potrivit, de capacitatea de a-l trata original, ingenios, atractiv.
A scrie este o continuă provocare, o continuă competiţie pentru a-l cuceri şi apoi a-l fideliza pe cititor. Pentru cine scriu? Pentru cititor… dar şi pentru mine, pentru a-mi dovedi că sunt în stare să scriu în aşa fel ca să fiu citită. De ce scriu? Pentru că-mi place, pentru că nu pot să n-o fac, chiar şi atunci când am impresia că mi-a secat inspiraţia. Şi atunci îmi storc creierii şi continui să scriu… Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să public tot ce scriu, nu-i aşa? Mai ales că nu pot decide dacă sunt gazetar amator sau profesionist sau „in-between” pentru că nu trăiesc de pe urma jurnalismului scris.
Pentru mulţi scriitori, scrisul este o profesiune, mijlocul prin care îşi câştigă existenţa. Mă gândesc la Dostoievski care, uneori, era obligat să scrie orice pentru a-şi întreţine familia[2].
M-am adresat Inteligenţei Artificiale[3] dorinică să aflu dacă şi alţi autori au fost frământaţi de aceleaşi întrebări: De ce scriu? Pentru cine scriu? Şi mi-a dat următoarele exemple.
1. George Orwell
În celebrul eseu Why I Write (1946)[4], Orwell enumeră patru motive fundamentale ale scrisului: egoismul („să fii remarcat, amintit”), plăcerea estetică, dorinţa de a consemna adevărul, obiectivul politic. Pentru cine scria? Pentru contemporanii săi, dar și pentru posteritate. El vorbește explicit despre dorința de a păstra faptele „pentru folosul generațiilor viitoare”.
2. Rainer Maria Rilke
În Scrisori către un tânăr poet[5], Rilke îi recomandă tânărului Franz Kappus să-și pună o singură întrebare: „Trebuie să scriu?”. Dacă răspunsul este afirmativ în adâncul ființei sale, atunci întreaga viață trebuie construită în jurul acestei necesități. La Rilke, scrisul nu este profesie și nici misiune socială, ci destin interior. Pentru cine scria? În primul rând pentru sine. Cititorul apare abia după aceea. „Nu scrie dacă poți trăi fără să scrii” îl sfătuieşte Rilke.
3. Virginia Woolf
În A Room of One’s Own[6] (1929) arată că scrisul înseamnă și recuperarea vocilor pierdute ale istoriei. Ea sugerează că numeroase femei talentate nu au putut deveni scriitoare din cauza constrângerilor sociale. Pentru cine scria? Pentru femeile prezente și viitoare, dar și pentru literatura însăși.
5. Lev Tolstoi
Tolstoi era aristocrat și foarte bogat. Nu avea nevoie să scrie pentru a trăi. După criza sa spirituală din anii 1870–1880 a ajuns să considere literatura o formă de comunicare morală. În viziunea lui, arta trebuie să transmită sentimente și adevăruri care îi apropie pe oameni. Pentru cine scria? Nu pentru elite, ci pentru întreaga omenire. În ultimii ani ai vieții a publicat numeroase texte cu intenție pedagogică și morală[7].
6. Marcel Proust
Proust provenea dintr-o familie foarte înstărită și putea trăi fără să publice. În concepția sa, literatura descoperă adevăruri ascunse în memorie. Scriitorul trebuie să redea experiențele pe care viața obișnuită le lasă să se piardă. Pentru cine scria? Pentru cititorul capabil să se regăsească pe sine în experiența altuia[8].
În final sunt nevoită să recunosc că nici la capătul acestui articol destul de amplu, dar incomplet nu am risipit nici pe departe îndoielile şi frământările care mă cuprind înainte de a scrie, dar sper că povestea mea îi va incita şi pe alţi condeieri să-şi exprime opinia. Măcar în comentarii.
Andrea Ghiţă
[1] Am preluat sintagma dintr-o celebră butadă a lui Arkadi Raikin: „scriitorii şi cei care scriu”. https://en.wikipedia.org/wiki/Arkady_Raikin
[2] Având patima jocului şi de stins urgent nişte datorii, neavând nici inspiraţie şi nici suficient timp la dispoziţie a scris Jucătorul. https://bookhub.ro/dostoievski-indragostit-o-analiza
[3] Fiind extrem de eficientă şi de încredere (dacă o verifici).
[4] https://orwell.ru/library/essays/wiw/english/e_wiw
[5] https://poezie.ro/clasici/rainer-maria-rilke/proza/scrisori-catre-un-tanar-poet
[6] https://en.wikipedia.org/wiki/A_Room_of_One%27s_Own
[7] Despre artă,1897. https://rightwords.ro/citate/autori/lev-nicolai-tolstoi/arta
[8] https://www.gallimard.fr/actualites-entretiens/marcel-proust-prix-goncourt-1919
Sursa ilustrației:
Photo credit: Andrea Ghiță
