Număr vizualizări 16 ori
Ceea ce scriu pornește dintr-o adâncă și foarte îndelungată amărăciune și frustrare, cu nuanțe chiar depresive. Hotărârea de a vorbi sincer despre un subiect atât de delicat a venit după un lung proces de conștiință, după o confruntare complicată cu mine însămi, amestec de luciditate și emoție, pornind de la ideea că poziția existențială pe care o ocup îmi acordă poate o platformă mai apropiată de obiectivitate.
Antisemitismul crește înfricoșător, direct proporțional cu strădania noastră pătimașă și zgomotoasă de a-l combate. Este ca un cerc vicios. Poate că modul în care ne „luptăm” cu el se întoarce împotriva noastră ca un bumerang.
Am o strângere în stomac de fiecare dată când citesc sau aud acest cuvânt și am încercat să înțeleg de ce. Acest val mă poate atinge direct, mă sperie și mă îngrijorează. Cuvântul în sine îmi creează un sentiment de separație, de respingere când, de fapt, în opinia mea, suferința, persecuția, genocidul sunt otrava întregii umanități, nu cred că trebuie să creăm noi un monopol al durerii. A privi într-o singură direcție poate deveni periculos. Din păcate, în percepția multor conaționali ai mei, lumea se împarte în două categorii distincte: iubitorii de evrei și antisemiții. În ultimii ani am devenit foarte sensibilă la acest fenomen, datorită noilor experiențe și acumulări spirituale care îmi deschid ochii și sufletul pentru universal, pentru întreaga umanitate, pentru apropierea de OM. Acceptarea celuilalt cu modul său diferit de viață și integrarea fără aroganță într-un tot colectiv a devenit pentru mine prioritară. În primul rând, ura unei categorii de oameni față de alta, doar pentru că e diferită și poate uneori deranjantă, mă deprimă și pentru mine e sursa unui zbucium permanent. Și, din păcate, o întâlnești în toate structurile naționale (adică și la noi).
În viziunea mea ura, violența, agresivitatea, indiferent de ce natură și împotriva cui, sunt o otravă existențială pentru întreaga umanitate. Istoria abundă în persecuții, nedreptăți, exploatare, până la anihilarea unor națiuni întregi (de exemplu populațiile autohtone din Americi și Australia).
Cuvântul „holocaust” provine din limba greacă, din holos (întreg) și kaustos (ars) și era folosit inițial în contexte religioase. Mai târziu a ajuns să însemne și „distrugere totală” sau „măcel de mari proporții”. Este adevărat că organizarea „eficientă” a lagărelor de exterminare este o premieră care depășește orice imaginație și poate tocmai de aceea, după secolul XX, termenul „Holocaust”, cu majusculă, a devenit asociat în mod special genocidului evreilor din al Doilea Război Mondial și exprimă aproape în exclusivitate tragedia evreiască. Utilizarea lui s-a consolidat după 1978, când televiziunea americană a difuzat serialul cu acest nume.
Când vorbim doar despre antisemitism și, orbiți de propriile sentimente și frustrări, căutăm orice manifestare care a dăunat comunității evreiești, fără să fim sensibili și la suferința celorlalți, ne facem noi înșine vinovați de lipsă de toleranță și înțelegere față de sentimentele altor categorii. Istoria este dinamică, complexă, și dacă privim fenomenele doar dintr-un singur punct de vedere, ignorăm tabloul integral și cădem, fără voie, în același cerc vicios de care vrem să ne ferim.
În acest context, încerc să privesc mai atent situația românilor din Ardeal. Timp de secole au fost exploatați, marginalizați, considerați „națiune tolerată”. Chiar și la începutul secolului XX, când civilizația europeană era considerată evoluată, românii nu aveau dreptul la școli sau universități în limba maternă, iar bisericile ortodoxe nu puteau fi construite în incinta orașelor mari și nici să folosească piatra ca material de construcție. Așa se explică existența atâtor biserici de lemn (de altfel, foarte frumoase) răspândite în tot Ardealul.
Acum doi ani am participat cu o delegație israeliană la trista comemorare a Pogromului de la Iași. Am fost primiți cu căldură și emoție. Gazdele au manifestat compasiune, uneori însoțită chiar de lacrimi și de cuvinte care cereau parcă iertare. (Sunt alte generații, desigur, dar rușinea și sentimentul de vinovăție este o moștenire frustrantă și dureroasă.) Am vizitat printre altele, sinagogi frumoase, bine întreținute, dar care, conform legii, nu aveau voie să se apropie de înălțimea bisericilor. Conaționalii mei și cu mine am remarcat cu un protest mut această situație trecută. Mi-am amintit că în Transilvania aceeași lege era aplicată bisericilor ortodoxe, dar… ce mai contează?
Scriitorul român Liviu Rebreanu a fost nevoit să urmeze doar școli cu limba de predare maghiară. Deși vorbea perfect și maghiara și germana, nu și-a finalizat studiile universitare. După Unire s-a mutat la București și s-a ocupat de literatură și jurnalism românesc. În Pădurea Spânzuraților și în Ion se remarcă situații etnice tensionate: copiii români nu puteau urma decât școli maghiare, le era interzis să vorbească românește chiar și numai între ei, iar abaterile erau crunt pedepsite.
În contextul acestei realități tragice, contribuția lui Octavian Goga la emanciparea lor, la obținerea de drepturi, dar, mai ales, la Marea Unire este covârșitoare. Pentru acest deziderat a colaborat cu Regina Maria care, de altfel, l-a apreciat și l-a iubit. Să nu uităm că, fiind poet de mare talent, a lăsat românilor și o moștenire culturală prestigioasă. Din păcate, Goga avea o orientare naționalistă radicală. El a intrat în politică într-o atmosferă tensionată, cu un mandat de prim-ministru de numai 44 de zile. A susținut că românii trebuie să aibă un stat național, cu prioritate în administrație, economie și viața publică. Din păcate, naționalismul său puternic etnic românesc cu nuanțe xenofobe, mai ales în perioada când a activat în Partidul Național Creștin ((1935 – 1938), a provocat o orientare politică antisemită care pe bună dreptate i se reproșează acum vehement. Dar românii îl iubesc și îl prețuiesc nu pentru orientarea sa xenofobă și anti-evreiască, ci pentru contribuția sa incontestabilă la redarea demnității românilor, acest neam uzurpat și marginalizat de atâtea secole. Pentru români Goga este un simbol al salvării naționale. Majoritatea oamenilor i-au considerat greșelile politice niște vremelnice veleități inoportune, dar i-au iubit poeziile. Aceasta este și părerea mea. A îi coborî statuile înseamnă a călca în picioare sentimente delicate, provocând exact ce nu vrem: resentimente și ură. Legea aplicată fără înțelepciune și discernământ nu va combate antisemitismul ci, din contră, îl va augmenta.
Genialul Eminescu, poetul național adorat în unanimitate, a ajuns și el să fie aspru judecat pentru atitudinea sa antisemită. Pentru orice român și nu numai, a te atinge de marele geniu este un afront. Este adevărat că a scris articole în care îi critica pe evreii vorbitori de idiș care constituiau aproape jumătate din populația unor târguri moldovenești. Eminescu descrie mizeria și murdăria din aceste cartiere și, mai ales, refuzul populației de a învăța limba română. Revolta sa este explicabilă în contextul emancipării culturale românești și aducerii României la recunoașterea europeană mult visată.
Nu de mult am citit un interviu al lui Moshe Idel, un specialist de notorietate mondială în iudaism și cabala, originar din Târgu-Neamț. Printre altele, el spunea că în comunitatea evreiască în care a trăit nu se știa limba română. Singurii care o vorbeau cât de cât erau cei care se ocupau de comerț și aveau legături în afara cartierului. Dar odată cu instaurarea regimului comunist, învățarea limbii române în școli a devenit obligatorie. El avea un mare interes pentru limba și cultura română și a povestit cât de mult l-a îmbogățit această oportunitate.
Revenind la Eminescu, chiar dacă articolele sale descriau o situație reală, este greu de înțeles vocabularul înjositor folosit de Eminescu în unele poezii jignitoare la adresa evreilor. Un om de asemenea sensibilitate și profunzime să se preteze la acest mod de exprimare? Este dureros și inacceptabil! Totuși, acest lucru nu-i diminuează valoarea ca poet, ca om de cultură, ca deschizător de drum în literatura română. Evreii de origine română din Israel îi cunosc și îi prețuiesc opera, făcând abstracție de momentele sale nedemne. Recent am participat la lansarea unui volum de poezii ale lui Eminescu, traduse în ebraică și franceză de Adina Rosenkranz-Herșcovici, scriitoare și poetă, membră a Asociației de scriitori de limbă română din Israel. Acest eveniment vorbește de la sine.
Nu îi voi lua acum la rând pe toți marii oameni de cultură din România care la un moment dat au avut atitudini șovine, xenofobe și antievreiești, dar pe care îi iubim pentru ceea ce au dăruit pozitiv omenirii, nu pentru rătăcirile lor. Existența unei națiuni, exact ca cea a unui individ, are o dinamică foarte complexă, cu urcușuri și coborâșuri, și mi se pare foarte periculos să vedem fenomenele în mod static, neancorat în conjuncturi specifice. De-a lungul existenței sale, omul acumulează experiențe și se schimbă. La un curs dedicat marelui psihiatru, psiholog și filosof Carl Jung, Prof. Dr. Naama Oshri, evreică israeliană, l-a amintit cu entuziasm pe Mircea Eliade care a fost colaborator al marelui învățat, ignorând anii „negri” din evoluția istoricului român de renume internațional care a părăsit România în 1940.
Antisemitismul din România nu a început nici cu Alecsandri, nici cu Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica etc. De fapt, antisemitismul există de secole, chiar de milenii. Primele forme clare de demonizare etnică a evreilor apar în lumea elenistică și apoi în cea greco-romană, când se vehiculau stereotipuri colective despre evrei ca: „străini”, „mizantropi”, „dușmani ai celorlalte popoare”, „oameni care refuză să participe la religia comună și la viața civică”. Unii autori romani ca Tacit, Juvenal, Apion le-au amplificat, adăugând că „sunt separatiști”, „refuză cultul imperial”, „urăsc alte națiuni” (Aceste generalizări injuste pot alimenta ostilitatea și violența pe care, din păcate, le folosim noi înșine în alte direcționări.) Fenomenul a continuat în diferitele etape ale istoriei, mai ales în Europa și în context religios. Dar ceea ce ne înfricoșează și ne interesează este ca acel incredibil Holocaust nazist să nu se repete.
La ora actuală, în România au rămas relativ puțini evrei, majoritatea au emigrat. Acum evreii au o bijuterie de țărișoară – dacă nu ar fi războaiele și conflictele interne, Israelul ar putea deveni un colț de rai. Oare atenția noastră nu ar trebui să se concentreze în păstrarea și consolidarea acestei realizări unice, benefice pentru conaționalii din toată lumea? Israelul nu este perfect – nicio țară nu este fără cusur – și, din păcate, alunecă acum (sper că doar temporar) într-o direcție toxică. Dar, oricum ar fi, acesta este refugiul nostru.
Revenind la întrebarea inițială, oare e corect să analizăm fiecare situație subiectiv, orbiți de zidul ignoranței și al unilateralității? Modul în care se aplică Legea Wexler oare servește cauzei evreiești sau are efect de bumerang? Acest subiect invită la o mai profundă reflexie și reevaluare.
Delia Bodea Jacob
