Număr vizualizări 19 ori
Trăim vremuri îmbâcsite de agresivitate și transformări geopolitice. În aceas atmosferă tot mai tulbure și neliniștită asistăm la un fenomen care, deși este prezentat drept progres și toleranță, ascunde o contradicție profundă.
Tot mai mulți politicieni occidentali își declară afecțiunea față de poporul evreu, în timp ce se distanțează de una din componentele fundamentale ale identității evreiești de-a lungul mileniilor: legătura neîntreruptă dintre poporul evreu și pământul său ancestral. Nu este o simplă nuanță politică. Este o lipsă de onestitate intelectuală și morală. Și incorectitudinea de acest fel nu rămâne niciodată fără consecințe.
A celebra cultura evreiască, dar a trata autodeterminarea evreiască drept o jenă diplomatică nu înseamnă toleranță, ci selectivitate. A onora istoria evreiască și memoria Holocaustului, în timp ce condamni mișcarea națională care a izvorât direct din această istorie, nu este o critică legitimă, ci o contradicție care ar trebui să fie stânjenitoare pentru cei care o promovează.
De asemenea, a declara solemn necesitatea păstrării memoriei victimelor Holocaustului, a-i îmbrățișa și a-i decora pe supraviețuitori, a exprima regrete pentru crimele comise împotriva evreilor, dar a respinge în același timp ceea ce majoritatea lor covârșitoare afirmă deschis despre propria identitate nu înseamnă solidaritate și nici alianță. Este doar o punere în scenă.
Privind către Europa, contrastul devine evident. Uniunea Europeană a emis nenumărate declarații privind combaterea antisemitismului. Au fost adoptate rezoluții, elaborate strategii naționale, votate legi și alocate milioane de euro pentru conferințe, programe educaționale și inițiative dedicate memoriei Holocaustului. Liderii europeni vorbesc constant despre importanța prezenței evreiești pe continent și despre obligația de a preveni repetarea tragediilor trecutului. Și totuși, realitatea din teren spune o altă poveste.
Pe străzile din Berlin, Paris, Amsterdam sau Bruxelles, orașe cu comunități evreiești numeroase și vizibile, antisemitismul nu se ascunde. El mărșăluiește, scandează și intimidează. Școlile evreiești necesită măsuri de securitate pe care alte școli nu le au. Sinagogile își deschid porțile în spatele unor bariere și dispozitive de protecție pe care alte lăcașuri de cult nu le consideră necesare. Înainte de a ieși pe stradă, mulți evrei europeni se întreabă dacă este prudent să poarte simboluri vizibile ale identității lor în orașe unde evreii sunt agresați și uneori chiar uciși.
În statele în care marile comunități evreiești au dispărut, în special în Europa de Est, fenomenul capătă o altă formă. În țări precum România, unde prezența evreiască în spațiul public este redusă și puțin vizibilă, antisemitismul este cultivat și exploatat politic de lideri populiști care au înțeles că prejudecățile împotriva evreilor pot mobiliza segmente ale electoratului. Mulți dintre cei care adoptă asemenea discursuri nu au întâlnit niciodată un evreu, însă continuă să creadă și să răspândească stereotipuri vechi de secole.
Acest fenomen nu se desfășoară în umbră. El are loc la vedere, adesea sub acoperirea unor sloganuri politice pe care majoritatea liderilor europeni evită să le confrunte direct.
Aceiași politicieni care semnează declarații împotriva antisemitismului permit desfășurarea unor manifestații unde ura împotriva Israelului se transformă rapid în ură împotriva evreilor și invers. În comunicatele oficiale se fac distincții elaborate și sofisticate, însă realitatea de pe stradă este ignorată.
O declarație nu costă nimic. Aplicarea ei însă necesită capital politic. Iar atunci când acest capital este cântărit în funcție de confortul electoral al diferitelor grupuri de alegători, evreii Europei descoperă din nou cât de fragilă este siguranța lor.
Pentru majoritatea evreilor din întreaga lume, Israelul nu este o abstracție diplomatică și nici un simplu subiect de politică externă. Israelul este memoria transmisă din generație în generație. Este familia separată și reunită. Este supraviețuirea unui popor care a traversat exiluri, persecuții și tentative repetate de exterminare. Este o identitate formată și moștenită de-a lungul a mii de ani.
Cu mult înainte ca Organizația Națiunilor Unite să adopte rezoluții, înainte ca diverse mișcări politice să revendice și să redefinească această cauză și înainte ca rețelele sociale să reducă aspirații străvechi la simple sloganuri, poporul evreu se îndrepta deja cu privirea către Ierusalim. Se ruga către el. Plângea pentru el. Visa la întoarcere. Această legătură nu a fost inventată de niciun politician modern. Ea este rezultatul istoriei.
Ceea ce observăm astăzi este o formă nouă a unei prejudecăți foarte vechi. Ostilitatea față de evrei pentru simpla lor existență continuă să existe, însă într-o formă adaptată vremurilor. Evreii care acceptă să se alăture campaniilor de demonizare a Statului Israel și care susțin că evreii sioniști nu sunt „adevărații evrei”, ci „hazari”, sunt adesea tolerați și promovați. Ei devin instrumente utile ale unei ostilități care, sub forme diferite, a alimentat secole întregi de persecuții împotriva evreilor.
Mesajul este simplu: dacă vii cu capul plecat, ești acceptat. Dacă însă îndrăznești să te afirmi deschis ca evreu sionist, riști marginalizarea, stigmatizarea și excluderea.
În lumea de astăzi, construirea unei sinagogi este salutată și celebrată. Dar aceiași oameni care pretind că susțin comunitățile evreiești condamnă existența și apărarea căminului național al evreilor.
Această asimetrie are un nume. Se numește prejudecată. Se numește antisemitism. Limbajul sofisticat și vocabularul la modă care înconjoară acest fenomen nu îi schimbă natura.
Cererea ca evreii să își limiteze sau să își ascundă legătura cu Israelul pentru a fi acceptați în societățile în care s-au născut și au crescut dezvăluie, în primul rând, prejudecățile celor care formulează o asemenea pretenție.
Legătura evreilor cu Ierusalimul și cu Israelul, leagăn al culturii iudeo-creștine, este mult mai veche decât majoritatea națiunilor moderne. A cere evreilor să ascundă această legătură înseamnă a readuce vremurile în care ei erau obligați să își ascundă credința și originile pentru a supraviețui.
Cei care acceptă prezența evreiască, dar resping suveranitatea evreiască, demonstrează fără să își dea seama de ce Statul Israel trebuie nu doar să existe, ci să fie suficient de puternic pentru a-și controla propriul destin. Poporul evreu, asemenea oricărei alte națiuni, are dreptul la propria istorie, la propria identitate și la propria patrie.
A declara solidaritate cu poporul evreu în timp ce îi negi istoria de peste 3.500 de ani și îi pui sub semnul întrebării drepturile asupra patriei sale este o formă evidentă de ipocrizie.
Prin asemenea atitudini, numeroase societăți occidentale riscă să construiască un nou ghetou, unul ideologic și politic, în care evreii sunt împinși din nou să aleagă între acceptare și identitatea lor. Diferența față de trecut este că astăzi evreii nu mai sunt lipsiți de apărare. Ei au un stat, au o voce și sunt pregătiți să lupte pentru dreptul lor de a exista ca popor liber în propria lor țară.
Marco Maximilian Katz
