Număr vizualizări 14 ori

Prima parte a interviului cu profesorul universitar Ber Kotlerman, şeful Centrului de Studii Rina Cotta de la Universitatea Bar Ilan a fost publicat în numărul trecut.

https://baabel.ro/2026/05/sunt-un-birobidjaner-interviu-cu-profesorul-ber-kotlerman-i/

Captivanta discuţie despre condiţia de „birobidjaner” a ocupat practic tot timpul pe care (din motive obiective) profesorul Kotlerman l-a putut acorda interviului şi nu am apucaset să aflu nimic despre viaţa culturală şi politică din Birobidjan şi nici despre legătura interlocutorului meu cu limba idiş care avea să-i marcheze cariera.

Profesorul Kotlerman mi-a propus să preiau interviul pe care l-a acordat jurnalistului Pavel Lvovski de la revista Еврейский журнал (Magazin evreiesc) https://jewishmagazine.ru/articles/intervyu/ber-kotlerman-v-birobidzhane-idish-vsegda-byl-mestnoj-izjuminkoj/. Am ales câteva fragmente relevante din acest interviu amplu, tradus din limba rusă de dr. Judit Bartalis-Bán, cadru didactic la Universitatea Babeş-Bolyai.

Dacă cineva din Birobidjan era dornic de cultură…

…Trebuia să aștepte sosirea Teatrului Muzical Evreiesc de Cameră. La început era de la sine înțeles că TMEC va funcționa în Birobidjan: au construit o clădire impozantă pentru filarmonică, chiar și o casă pentru actori. Dar teatrul a rămas la Moscova. Regiunea Autonomă Evreiască e mică, pe un teritoriu mai mare ca cel al Israelului trăiesc sub de 200.000 de oameni, acum și mai puțini.

La mijlocul anilor 60 în Birobidjan s-a înființat Teatrul Popular Evreiesc. O parte din actori, inclusiv directorul artistic, Moishe Bengelsdorf, activaseră înainte la Teatrul Evreiesc de Stat din Birobidjan care a fost desființat în 1949 – oficial din motive financiare, dar acesta a fost un pretext: în acele locuri funcționau mai multe teatre naționale (iacut, tuvan, altaic) și ele nu au fost închise.

Se puteau cumpăra cărți în limba idiş?

La mijlocul anilor 1950, când au apărut primele publicații din vest, acestea ajungeau la librărie. Pe firmă era scris Biher (cărți), dar cărți nu se vedeau nicăieri. Angajații librăriei se temeau, nu știau ce se poate pune pe tejghea și ce nu. David Bergelsohn a fost împușcat, apoi reabilitat; oare operele lui pot fi vândute?

La începutul anilor 50, la biblioteca regională au fost arse cărțile în idiș. Pe vremuri secția evreiască a bibliotecii ocupa un loc de frunte, creștea necontenit și până la pogromurile din 1949 a ajuns la 35 de mii de volume. Pe lângă edițiile sovietice, aveau ziare și reviste străine în idiș, lucrările istoricilor Graetz și Dubnov, versurile lui Bialik, chiar și articolele ideologului sionist Ahad Ha’am.  Trei sferturi din ele au fost distruse după listele de cenzură ale Comisiei Centrale pentru Problemele Literaturii.

Oare din ce cauză Regiunea Autonomă Evreiască nu a reușit să devină o fațadă propagandistică reală pentru puterea sovietică, o oază a culturii idiș?

În primul rând, în ciuda eforturilor statului sovietic și a ajutorului acordat de organizațiile evreiești din toată lumea, nu s-a adunat o masă critică de evrei. Nu mă refer la orașul Berdicev, unde mulți habar nu aveau de ce să plece. Au fost și destui care doreau să se mute, dar nu au fost luați toți, s-a făcut o selecție ideologică riguroasă în afara granițelor. Ca urmare nu a mai fost creată nici infrastructura necesară, atât din cauza haosului general, cât și din cauza represiunilor politice care au distrus crema vizionarilor din Birobidjan în anii 1936-1938.

Treptat s-a făcut câte ceva. Se plănuia transferul unor instituții științifice și culturale. În 1939 a fost desființat Teatrul Kolhozurilor Evreiești din Crimeea și întregului personal i s-a propus să se alăture Teatrului Evreiesc de Stat (ГОСЕТ) din Birobidjan. În anii 1939-1941 se plănuia transferul în masă al evreilor din „teritoriile apusene” – Polonia de Est și Țările Baltice.

În timpul războiului zeci de mii de evrei s-au refugiat în Asia Centrală și în Siberia, dar în Regiunea Autonomă Evreiască au venit doar din 1943, când a reînceput propaganda.

În 1945 a început să se vorbească din nou de transfer în masă și după un an a început organizarea centralizată a așa-numitelor „eșaloane de relocare” – trenuri imense, cu zeci de vagoane din Vinnița, Dnepropetrovsk, Simferopol, Samarkand… Erau planuri mari, inclusiv ridicarea statutului la cel de republică autonomă, totul părea cât se poate de real.

Şi nu s-a realizat din cauza campaniei antisemite?

Așa este. În anii postbelici a fost lichidată în mod centralizat întreaga activitate culturală evreiască de pe teritoriul URSS. În vara anului 1949 au început arestările scriitorilor, actorilor, directorilor de instituții evrei; ele au continuat până în 1951. Pe unii chiar i-au condamnat la moarte. Mai târziu pedepsele au fost reduse, iar după moartea lui Stalin, toți au fost amnistiați.

Peste tot a fost pusă în aplicare politica națională, Iakutia avea chiar propria Academie de Științe, dar Birobirdjanului nu i s-a permis. De universitate se vorbea încă de la sfârșitul anilor 30, dar ea a fost înființată abia în1989, o dată cu perestroika.

După arestări, noul prim-secretar, un rus trimis de la Moscova să facă ordine, scria: „Au închis teatrul evreiesc, oamenii au rămas șomeri, limba rusă o vorbesc prost, hai să-i plasăm undeva, să înființăm o cooperativă.” Cu asemenea propuneri, l-au eliberat repede din funcție.

Întemeierea statului Israel ar fi putut deveni catalizatorul indirect al proiectului Birobidjan?

Ea a coincis cu închiderea tuturor instituțiilor naționale în Birobidjan. Iar apoi nu s-a mai creat o politică specială pentru Regiunea Autonomă Evreiască. În 1958, Nikita Hrușciov a dat un interviu ziarului Le Figaro, care a făcut valuri, unde spunea că proiectul Birobidjan a eșuat: evreilor, pasămite, nu le place munca colectivă.

După Războiul de Șase Zile, când a început campania anti-israeliană, Birobidjanul a primit pe neașteptate Ordinul Lenin. Iar au trimis un prim-secretar evreu, a apărut ideea teatrului de cameră. Dar tuturor le era clar că nu puteau a concura cu Israelul pe plan cultural, nu le-a rămas decât să redacteze scrisori de protest împotriva acțiunilor militare în Liban. La demonstrații, cineva trebuia neapărat să ducă o pancartă în idiș împotriva „agresorilor israelieni”.

În 1984 s-a sărbătorit cu mult fast a 50-a aniversare a Regiunii Autonome Evreiești, festivitățile au fost difuzate pe principalele canale TV. La Moscova au avut loc happeninguri, în Birobidjan au sosit ansambluri de muzică de estradă. Totul s-a petrecut sub lozinca: „Pământul pe care sunt fericit” (citat dintr-o poezie de Emmanuil Kazakevici). Probabil că cineva sus-pus va fi văzut în asta un fel de subtext anti-israelian: aici ești fericit, pe când acolo…

Cum au reacționat israelienii la concurența din Extremul Orient?

În 1956, Iosif Avidar, ambasadorul Israelului în URSS, a primit permisiunea să viziteze Birobidjanul cu ocazia călătoriei sale prin comunități evreiești îndepărtate. Am citit raportul lui secret. Concluzia lui: chipurile, evreii din Birobidjan o duc și mai rău decât cei din alte colțuri ale URSS și nici măcar nu își dau seama de situația lor nefericită. Din acest raport reiese un paternalism binevoitor: ce oameni inconștienți sunt cei din Birobidjani, nu înțeleg că trăiesc într-un loc nepotrivit și într-o vreme nepotrivită. Avidar descrie cum dansează evreii laolaltă cu rușii într-un parc – în lumea lui nu era loc pentru așa ceva.

Peste hotare, Birobidjan era văzut stereotipic: țânțari, bătaie de joc, antisemitism. Acum câteva săptămâni mi-a apărut un articol de mari proporții într-o publicație israeliană de popularizare a științei, despre planurile unui arhitect al școlii germane Bauhaus, privind construirea unui așa-numit „oraș elastic” în Birobidjan. O cititoare a trimis imediat o scrisoare revoltată către redacție: cine i-a permis profesorului vostru să răspândească propaganda sovietică despre aceste locuri îngrozitoare, unde oamenii mureau în condiții inumane?

În perioada stagnării, la Moscova, Odessa, Riga exista o mișcare evreiască ilegală. Participanții studiau ebraica, iudaismul, răspândeau literatură israeliană. În Birobidjan a existat ceva asemănător?

Ca o excepție a legilor sovietice, în Regiunea Autonomă Evreiască, în anii 1940 s-a deschis o sinagogă. Aici se studia ebraica, dar nu ca disidență, pur și simplu era un grup mic de pasionați. Manuale nu erau, se învăța direct din Tora.

La Ierusalim, la Biblioteca Națională, am descoperit câțiva zeci de scrisori, într-o ebraică excelentă, trimise de cineva din Birobidjan unei cunoștințe din Tașkent, renumitului folclorist Iosif Cerneak, el însuși din Birobidjan. Acesta a fost arestat în 1949, după întoarcerea din lagăr s-a stabilit la Tașkent, iar în 1965 a plecat la o conferință în Israel și nu s-a mai întors. În scrisoarea din 1958, adresantul descrie micul cerc al pasionaților de ebraică. Avea o bibliotecă enormă, dar la începutul anilor 50 a ars-o, de teamă de a fi arestat. Ambasadorul israelian Avidar l-a întâlnit pe acest om, a vorbit cu el în ebraică cu pronunțare sefardă. Soția lui Avidar, cunoscuta scriitoare pentru copii Yemima Avidar-Tschernovitz, își amintea cu câtă încântare asculta acest om, în camera lor de hotel, cântece ebraice transmise la radio: „Ce bătrânel simpatic! I s-a aruncat un os deja ros și el se bucura.” În scrisorile sale, bătrânul cita din Talmud, indicând pagina. Era un erudit desăvârșit, cu o educație primită la o yeșiva bună, la Minsk.

„Bătrânelul simpatic” și prietenii lui, dintre care unii au stat ani de zile la puşcărie, nu se aflau într-o opoziție vizibilă față de autorități. Ei nu doreau neapărat să plece în Israel, doreau numai să știe ce se întâmplă acolo, să citească literatură ebraică. O parte a acestor scrisori-unicat le-am publicat cu adnotări în cadrul proiectului „Gniza sovietică”, început recent de Ghennadi Estraikh, profesor la Universitatea din New York.

Când a intrat limba idiș în sfera dumneavoastră de interes?

După sărbătorirea a celei de a 50-a aniversări a Regiunii Autonome Evreiești, a apărut posibilitatea de a studia oficial această limbă. Întâi au apărut cursuri la institutul regional de perfecționare a cadrelor didactice, apoi limba idiș a a fost introdusă la institutul pedagogic și apoi în școala mea, nr. 1, considerată una dintre cele două fruntașe în oraș. La Habarovsk tocmai fusese publicat un abecedar idiș, Alefbeis, un fel de ecou al manualelor anilor trecuți. Acum el stă la mine pe raft, o amintire a acelor ani. Cei din Birobidjan îl dădeau cadou cu ocazia zilelor de naștere, ba chiar și ca suvenir pentru medici. Apoi a fost editată la Moscova crestomația Leienbukh. Toate aceste manuale erau recunoscute de secția regională de educație.

Ora de idiș fiind facultativă, veneau doar 5-6 elevi, printre care și eu. Literele le știam. Pe atunci mama lucra la redacția ziarului Биробиджанская звезда (Steaua din Birobidjan) în limba rusă; tot acolo era și redacția ziarului idiș, Birobidjaner Ștern. Mama aducea zilnic acasă ambele ziare, eu stăteam la masă și vedeam paginile cu susu-n jos. Până astăzi pot citi astfel în idiș.

De fapt, am participat numai la câteva ore, am citit din abecedar texte scurte de gen: Rites tate iz an artist, Dines tate a radist (Tatăl Ritei e artist, tatăl Dinei e operator radio). Foarte repede m-am convins că știu limba mai bine ca învățătorul și am abandonat lecțiile.

În 1989 am intrat la Universitatea de Stat din Moscova, am plecat cu avionul de la Habarovsk. În timpul zborului am observat că din greșeală luasem cu mine o carte în idiș. Se chema Yedn dor-zains. (Fiecărei generații ce e al ei), un roman realist-socialist. De plictiseală am început să-l citesc și m-a atras. Cu fiecare pagină mi se deschideau ochii. Am coborât din avion un alt om. Parcă s-ar fi asamblat un puzzle. Am fost șocat că la 17 ani am citit și am înțeles o carte în idiș.

Cum s-a schimbat viața în Regiunea Autonomă Evreiască pe vremea perestroikăi?

Cultura rusă ocupa toate colțurile vieții culturale, dar în jurul nostru exista un strat în idiș. Când perestroika a luat avânt, a apărut un interes masiv pentru asemenea lucruri. Birobidjaner Ștern a devenit un ziar viu. Au apărut oaspeți din străinătate, tineri din Israel, emisarii mișcării religioase de tineret Bnei-Akiva. Aveam senzația că ei ne impun o linie culturală străină, dar noi o avem pe a noastră, de care oaspeții nu au habar. Ceva mai târziu, după plecarea mea, a avut loc un protest al agenției evreiești Sohnut: că nu vor finanța activitatea din Birobidjan, dacă acolo va fi mai mult idiș decât ebraică.

Cei din Birobidjan au înțeles destul de repede că se poate pleca. Mai înainte, în regiune nici nu exista Agenție de Vize și acum, în scurtă vreme, majoritatea s-a ridicat și a plecat, în special în Israel. După statistică, au plecat mult mai mulți evrei decât se numărau oficial în evidența populației. Îmi amintesc de anul 1990: aproape zilnic, la restaurante aveau loc petreceri de adio. În acești ani, toate marile familii se înrudiseră între ele… Era o stare de spirit dulce-acrișoară, la fel ca sosul. Simțeam că nu mai rămâne nimeni, trebuia să plecăm și noi.

Și totuși, în Birobidjan au mai rămas evrei. Au reușit ei oare să se apropie de idealul utopic al unei autonomii evreiești având ca limbă principală idiș?

Cred că cei rămași au cu totul alte probleme. Este adevărat că sub umbrela puterii sovietice, deputații locali au decis ca Regiunea Autonomă Evreiască să fie proclamată republică. A fost referendum, majoritatea au votat „pentru”. Dar Consiliul Naționalităților nu a confirmat această decizie. Acest fapt nu se afișează, ba chiar în zilele noastre din când în când trebuie susținută Regiunea Autonomă Evreiască ca o componentă a Federației Ruse. Mă tem că în plan cultural, singura raison d’être pentru Birobidjan rămâne limba idiș.

În 2001, ca trimis al Sohnut, m-am întors în Regiunea Autonomă Evreiască după o absență îndelungată și am fost invitat într-o școală evreiască. Prima oră era limba ebraică, a doua era idiș. Pe pereți erau portretele lui Pereț Markiș și David Gofstein.

În 1989, când s-a deschis institutul pedagogic din oraș, prima facultate a fost cea de Engleză-Idiș

În 2007, institutul și conducerea Regiunii Autonome Evreiești mi-au propus să deschid acolo o școală internațională de idiș, la care au venit zeci de studenți din diferite țări. A urmat încă una, Centrul de Idiș. Am reușit să-l conving pe rectorul ei, Lev Grinkur, să ceară de la Moscova ca ea să poarte numele lui Șolom Alehem. Nu prea credeam că vom reuși, dar pe neașteptate a sosit un răspuns favorabil.

Acum nu mai există secție de idiș la universitate, dar denumirea de Șolom Alehem a rămas. Toate acestea se încadrează în discuția suspendată despre statutul limbii idiș în Birobidjan. Evident că astăzi nu are sens să-i obligi pe toți funcționarii publici să învețe această limbă, cum s-a încercat în Birobidjan în anii ’30. Oamenii de bine propun să fie declarată „limbă constitutivă”, limba părinților-întemeietori, sau ceva simbolic, nedefinit, în acest sens. Problema rămâne deocamdată deschisă, la fel ca autonomia. Utopia mai trăiește.

(Pavel Lvovski: „Ber Kotlerman: Limba idiş a fost întotdeauna un element distinctiv al Birobidjanului”,  Еврейский журнал, 11 nov. 2021).

Traducere din limba rusă: Judit Bartalis-Bán

Surse ilustraţii

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:%D0%9C%D1%83%D0%B7%D0%B5%D0%B9_%D0%B8_%D0%B1%D0%B8%D0%B1%D0%BB%D0%B8%D0%BE%D1%82%D0%B5%D0%BA%D0%B0_2.jpg Николь 1972, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:%D0%91%D0%B8%D1%80%D0%BE%D0%B1%D0%B8%D0%B4%D0%B6%D0%B0%D0%BD,_%D0%B2%D0%BE%D0%BA%D0%B7%D0%B0%D0%BB_(cropped).jpg Zightsev, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Welcom_to_Birobidjan.jpg Alexey “Lifewatch”, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons