David Weisz locuia la Orman, împreună cu fraţii săi, unde se ocupau de agricultură. După un timp a venit vremea să se mute cu toţii la Gherla, pentru a-şi putea da copiii la şcoală. David Weisz s-a mutat cel mai târziu, găsindu-şi cu greu casa dorită cu camere suficiente, cu grajduri, cu fântână şi cu uluc, dar până la urmă familia lui se stabili la Gherla, iar el venea în oraş la sfârşit de săptămână şi cu ocazia sărbătorilor. David Weisz era un om înalt, purta mustăţi stufoase şi pălărie cu ştaif, se îmbrăca orăşeneşte în costume gri, cu nuanţă după sezon şi purta ghete cu zug (o bucată de textil gumat care înlesnea încălţatul şi descălţatul).

David Weisz

Era un om activ, priceput în toate domeniul agriculturii, dar mai ales în creşterea vitelor cornute. Era un om înstărit şi respectat pentru modul de a se gospodării şi pentru generozitatea sa. Un exemplu al acestei este şi faptul că a pus la dispoziţia organizaţiei sioniste din Gherla două odăi din casa lui încăpătoare.

David Weisz era bunelul meu şi-mi amintesc cu mare plăcere de sărbătorile petrecute în casa lui, mai ales de Purim, pe vremea când eram copil.

În casa Weisz, Purim-ul însemna oaspeţi mulţi şi mare veselie. Se deschideau uşile glisante dintre două camere şi unde erau aşternută o masă lungă cu feţe albe, tacâmuri aşezate la distanţe potrivite, sfeşnice cu multe braţe şi lumânări aprinse, ce oglindeau fastul sărbătorii. În capul mesei era tacâmul proprietarului şi alături cu un colac imens şi împodobit. După ce lumea se aşeza la masă, gazda binecuvânta masa arătoasă şi oaspeţii. Pâinea numită challa se împărţea bucăţele ca să ajungă la toţi comesenii, dar fiecare dintre ei mai avea câte un colăcel împletit, aşezat lângă tacâmul lui.

Muzicanţii, cei mai buni din oraş, familiarizaţi cu casa, interpretau cântece diferite, din folclorul evreiesc şi nu numai, iar cântecul „Oi di rebeţin, oi dus a rebeţin” nu putea lipsi din repertoriul acestora. Aceşti lăutarii ţigani, cei mai renumiţi din oraş, cu Csikai în frunte, erau umblaţi prin casele evreieşti şi cunoşteau bine obiceiurile lor.

Mâncărurile oferite comesenilor erau dintre cele mai gustoase, gătite de o bucătăreasă renumită în gătitul mâncărurilor rituale, doamna Gantz, angajată din timp la David Weisz, de Purim, dar şi cu alte ocazii că fete în casă erau cinci, încă nemăritate. În Această doamnă Gantz a publicat, în 1928, la Dej o carte de bucate evreieşti, foarte apreciată de gospodine.

Apoi soseau mascaţii, un obicei vechi de când lumea. Ei îşi spuneau păsurile care erau fie mai hazlii, fie mai cu tâlc şi câte ceva legat de sărbătoarea de Purim. Mascaţii erau tineri sau mai puţin tineri şi după ce spuneau ce ştiau îşi primeau răsplata potrivit „muncii” lor, apoi plecau lăsând loc altor mascaţi care sporeau voia bună a mesenilor.

Îmi amintesc una din poezioarele mascaţilor, pe care v-am scris-o în idiş, dar v-o scriu şi în traducere.

Iankel al meu un gragăr are

Dar face zgomot prea mare

Stai Iakele nu-nvârti, că de nu aduc nuiaua

ce nu-i blândă ca mieluşeaua

ci aprigă precum ursoaica.

Iankel al meu a înţeles şi acum e pace-n casă.

Băuturile spirtoase se aflau pe masă în sticle, nimeni nu era restricţionat, însă atunci când se găsea câte unul din comeseni care spunea Le chaim de mai multe ori, peste măsura acceptată, era oprit din timp chiar de către aceştia.

Femeile aveau o masă separată, tot sărbătorească, dar într-o altă cameră. Mai târziu, se şi dansa (împreună cu bărbaţii). Muzicanţii îşi făceau datoria, iar veselia lor dura până spre dimineaţă, când toţi plecau spunându-i gazdei „Mazel Tov”.

(articolş ilustrat cu desene de Mihai Eisikovits)

Mihai Eisikovits