Sunt Edith Balas profesoară de Istoria artelor la Carnegie Mellon University din Pittsburgh Statele Unite, unde trăiesc de aproape cinzeci de ani. Aici sunt reprezentantă a supravieţuitorilor evrei din iubitul nostru oras Cluj. Găsesc o onoare formidabilă că sunt invitată la inaugurarea sculpturii lui Egon Lővith în memoria clujenilor deportaţi , pieriţi în lagărele de concentrare. Ca o specialistă în Istoria artelor şi sculpturii, în special, vă asigur că sculptorul Lövith a creat un obiect valoros, din puct de vedere estetic, al cărei puternic simbolism va intriga generaţii de spectatori.
Discurs susţinut de criticul de artă Edith Balas, supravieţuitoare a lagărelor morţii, la dezvelirea Monumentului Martirilor Evrei Deportaţi, Cluj 27 mai 2014.
Stimate Domnule Schwartz, domnule primar Emil Boc, Rabbi Rafael Schaffer, onoratul ministru Hunor Kelemen şi dragi Clujeni !
Sunt Edit Balas profesoară de Istoria artelor la Carnegie Mellon University din Pittsburgh Statele Unite, unde trăiesc de aproape cinzeci de ani. Aici sunt reprezentantă supravieţuitorilor evrei din iubitul nostru oras Cluj. Găsesc o onoare formidabilă că sunt invitată la inaugurarea sculpturii lui Egon Lővith în memoria clujenilor deportaţi , pieriţi în lagărele de concentrare.
Ca o specialistă în Istoria artelor şi sculpturii, în special, vă asigur că sculptorul Lövith a creat un obiect valoros, din puct de vedere estetic, al cărei puternic simbolism va intriga generaţii de spectatori.
Acum 70 de ani am fost deportată la Auschwitz, împreună cu populaţia evrească din Cluj. După cum ştiţi, puţini au supravieţuit. Am pierdut membrii ai familiei, colegi de şcoală, profesori, o lume întreagă.
Am 85 de ani, acum 7 zile m-am pensionat dela Universitate dupa 35 de ani de profesorat.
Că sunt aici, prezentă, că am supraviețuit a fost un miracolţ Eu am avut noroc multuplu, elementul decisiv a supravieţuirii. La sosire, după o călătorie groaznică, într-un vagon destinat pentru animale, cu 70 de oameni, am văzut printr-o deschizătură, nişte focuri imense din patru coşuri. Am înţeles că acesta e sfârşitul drumului. Mama, Tata şi cu mine ne-am îmbrăţişat şi am plâns. Când am sosit la Auschwitz nu împlinisem încă 15 ani, şi în cadrul selecţiei SS-lui aş fi fost destinată să merg la stânga, împreuna cu cei care au fost exterminaţi imediat după sosire… Dar cand am coborat din vagon, un prizonier în haine de lagăr a întrebat : « Fata câţi ani are ? » « Paisprezece ». « Şaiprezece ! » a spus el şi a disparut. Câteva minute mai târziu, când mi s-a cerut vârsta, am spus şaisprezece şi am fost trimisă la dreapta.
Deci, un om anonim mi-a salvat viaţa. O viaţă destinată sclaviei. Mi-au luat hainele, mi-au tăiat părul, mi-au dat în cap cu un baston de gumă – să fiu sigură de noua mea existenţă. Foametea şi dizenteria erau cronice. Selecţia era frecventă. La dreapta sau la stânga. Bun pentru muncă sau dispensat, la gaz !
Am dormit pe pământ gol, nici locul nu era de-ajuns. Dormeam ca lingurile aşezate una in alta, şi de întorceam numai când se întorcea tot rândul Când ploua eram pe picioare.
După trei luni am fost transportată într-un lagăr de muncă, Unterluss, unde tăiam lemne. făceam drumuri, sfărâmam pietre întrun frig nordic… . Ultima etapa a suferinţei a fost Bergen-Belsen, un lagar infestat cu tifos şi desinterie. Pază era numai din exterior. SS-ul nu mai intra. Nu au distribuit hrană şi nu mai era apă. Sute de oameni piereau zilnic.
Dupa ce am fost eliberat la Bergen-Belsen, cântăream 28 de kilograme, mă târam, nu mai aveam putere să merg pe picioare..
Din cei peste 16,000 de evrei deportaţi de la Cluj numai trei nuclee de familii au suprevieţuit : Mama,Tata şi un copil . Familia mea a fost una din ele. Mă consider foarte norocoasă.
