Frânturi de Amintiri. Drumul spre inginerie

Timp de un an am fost șomer. Ȋn perioada aceasta am cerut de repetate ori revizuirea cererii de emigrare și de tot atâtea ori am primit răspunsuri negative; aveam un sertar plin de ele. O mare parte dintre rude, prieteni şi cunoscuţi plecaseră deja.

Iată un episod interesant, care mi-a oferit multe cunoștințe și dragoste pentru muzică și mai ales pian: Încă din vremea Școlii Medii am observat că pe balconul casei vecine ședea o femeie mai în vârstă. Pianul meu era chiar sub fereastră și femeia mă asculta cu plăcere. O vecină mi-a spus că doamna de pe balcon este pianistă, dar e bolnavă și aproape tot timpul stă în pat. Într-o zi vecina m-a dus la ea.

Am intrat într-o cameră unde se afla un pian și un pat. În pat stătea Doamna Ida Buchnyev (pentru mine Idus néni). Avea vreo 60 de ani. Suferea de tromboză la picioare, dar avea un suflet tânăr, era inteligentă, cultă. De la prima întâlnire m-a impresionat. Am vizitat-o de multe ori. Am discutat cu ea despre artă și cultură. Am cântat la pianul ei. Ea mă corecta tehnic și interpretativ. Uneori se așeza pentru câteva minute la pian. Imediat se simțea că e artistă.

Între timp mă ocupam de lucrări de diplomă pentru studenți, dar statul acasă, fără lucru, nu-mi dădea liniște.

Întâmplător am auzit că în apropiere există un atelier de bobinaj de mașini electrice al cooperativei Electrometal. Cunoșteam acolo un muncitor, încă de la practica la Uzina Electromotor. M-am prezentat la atelier și am fost primit ca muncitor necalificat.

Muncitor
Cu colegi, muncitori la Electrometal

Mi-a fost greu, mai ales la început. Desfăceam bobinajul vechi din motoare (uneori cu urme de cuiburi de șobolani), impregnam cu lac motoarele nou bobinate, încărcam și descărdam motoarele de pe camioane, etc., iar la sfârșitul zilei de lucru “domnul inginer“ mătura atelierul.

Cu timpul am învățat meseria. Mi s-a permis să bobinez și am dat examen de muncitor calificat.

Când inginerul a fost chemat la centrală, m-au pus pe mine să calculez datele pentru rebobinajul mașinilor. În sfârșit o muncă de inginer! Dar continuam să bobinez și să mătur atelierul.

Într-o zi, când aduceau motoarele pentru bobinaj, unul din muncitori, arătând spre mine, a spus celui care supraveghea încărcatul camionului:

– Muncitorul acesta e de fapt inginer.

– Ăsta? Păi ăsta nici nu are mutră de inginer! – a venit răspunsul.

Am avut o surpriză plăcută când Prof. Dr. Pautius Andronescu, fostul meu profesor de electrotehnică teoretică, m-a rugat să-l meditez pe nepotul lui, care era student la Politehnică. Bineînțeles că am acceptat. Nepotul a trecut examenul, iar eu am fost fericit că profesorul m-a ales tocmai pe mine, care nu mă consideram cel mai bun în această materie.

Mâinile muncitorilor erau aspre din cauza muncii grele, dar eu trebuia să-mi îngrijesc mâinile pentru a putea cânta la pian. De două ori pe săptămână aveam program de muzică de cameră. Împreună cu prietenii mei Tomi (violoncel) șI sora lui Eva Haas (vioară) cântam triouri de Haydn și Ceaikovski. Cu Tomi cântam piese mai ușoare pentru violoncel și pian. Amândoi au devenit mai târziu muzicieni profesioniști.

Dar această plăcere nu a durat mult. Familia Haas a primit pașaportul și a plcat. Ne-am luat rămas bun pe peronul gării.

Trei ani am lucrat ca muncitor, dar începusem să-mi pierd răbdarea. Voiam să lucrez ca inginer. După mai multe încercări am ajuns la Uzinele Tehnometal. Aveam acolo un vechi coleg de școală, Gheorghe Fischer, care era adjunctul Șefului de Serviciu la Muncă și Salarii. Eram gata să fac orice muncă de inginer, chiar să cânt la pian.

– Ideea nu e rea, mi-a răspuns el. Uzina are o mică orchestră semi-simfonică. Dirijorul ei este Zsák Bácsi, Șeful Biroului de Documente Secrete.

M-am prezentat la Biroul de Documente Secrete.

– Aș dori să lucrez aici, am spus. Am auzit că uzina are o orchestră.

– Da, avem o orchestră, a răspuns Zsák Bácsi, dar nu avem pianist.

– Eu cânt la pian!

Ne-am înțeles ca după amiază să mă prezint la repetiție.

Orchestra era compusă din tot felul de suflete pierdute, suspecte. Îmi amintesc doar de Beni, primul violonist, de bătrânul Stürzinger la contrabas, de acordionistul Werner Hüttl, fiul unui mare fabricant și de un ghitarist.

Mi-au dat niște note destul de simple să cânt la prima vedere, apoi Zsák Bácsi mi-a spus:

– Adu-mi actele pentru angajare, vorbesc eu cu directorul.

Era un om inteligent și binevoitor și cred că mi-a înțeles problema.

Așa am ajuns inginer/pianist la serviciul de proiectare al uzinei și mulți ani am cântat cu orchestra la diferite ocazii festive.

Cu colegi de la Tehnometal
La masa de proiectare

În biroul de proiectare la Tehnometal lucrau tineri desenatori tehnici, ingineri și tehnicieni. Planșetele stăteau câte două față în față. Vecina mea era o fată simpatică pe nume Brigitte. Erau multe fete drăguțe în biroul de proiectare. Una mi-a trezit atenția. Se numea Vica (Victoria). Arăta bine cu fusta ei mini și imediat mi-a inspirat o poezie:

Despre rochia ce-o poartă Vica

Se poate scrie un poem:

Nu ascunde mai nimica

Pentru-un suflet de boem.

Doream să o cunosc mai îndeaproape și ocazia nu s-a lăsat mult așteptată. Tocmai se afla în turneu o soprană americană, Gloria Lind, care trebuia să apară în Tosca. Am invitat-o pe Vica, dar ea nu a asrătat niciun interes. La planșeta vecină lucra Eli, o fată iubitoare de muzică. Auzind propunerea mea, m-a rugat să o iau pe ea la operă. Spectacolul a fost foarte frumos. Cu vocea ei, Tosca a antrenat pe ceilalți cântăreți. Pe nesimțite între noi s-a petrecut un clic și a început o prietenie de lungă durată.

Între timp m-am înscris la Facultatea de Matematică fără frecvență. Am terminat anul întâi, dar nu am continuat, nu aveam răbdare pentru marxism-leninism sau alte cursuri nelegate de matematică, dar dragostea pentru matematică mi-a rămas pntru toată viața.

La servici progresam frumos. Am învățat bine desenul tehnic. Aveam doi tehnicieni nemți care desenau minunat, ore în șir stăteam lângă planșeta lor și îi priveam cum lucrează. Nu degeaba se spune că „meseria trebuie furată”. Cu timpul am devenit conducătorul grupului de proiectanți cu care lucram. Proiectam mașini agricole, baterii de găini, prese până la 20 de tone pentru tablă perforată, mașini de făcut cabluri de kilometraj pentru mașini Dacia, transportoare melc, elevatoare, etc.

Baterie de găini pe trei nivele
Cabluri pentru automobilul Dacia

Mă simțeam bine la birou. Țineam sărbătorile tuturor etniilor. De Paște fetele aduceau ouă roșii și prăjituri, eu aduceam un termos cu cacao și matzot (azimă) și mâncam cu toții. Odată am avut o surpriză neplăcută. În birou a intrat un inginer mai în vârstă, român, ne-a privit stupefiat și a spus:

– Cum de mâncați azimă, când toată lumea știe că e făcută din sângele copiilor creștini?

Colegii nu l-au luat în seamă și au continuat să mănânce.

Din când în când organizam după lucru câte o “ședință fulger”, la care participa și șeful biroului. Ne adunam în jurul mesei, citeam versuri improvizate, se aducea o gustare și băutură. Eu aduceam coniac “777“ israelian, cumpărat de la comunitatea evreiască. Coniacul meu avea mare succes.

Am rămas la Tehnometal până la emigrarea în Israel.

Frideric (Frici) Grosz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Theodor Toivi commented on April 18, 2020 Reply

    In perioada preuniversitara am lucrat si eu ca bobinator de motoare electrice…

  • Grosz Frici commented on April 4, 2020 Reply

    În 1975 Octombrie am emigrat în Israel.
    Primul pașaport l-am cerut în 1950.

    • Veronica Rozenberg commented on April 5, 2020 Reply

      Dle Grosz, probabil sotul Evei. Impresionante amintirile dvs foarte detailate, pacat ca din cand in cand nu mai aruncati si o cifra care sa localizeze in timp evenimentul.
      Si daca ati emigrat in Israel in 1975, ce i-am scris Evei mai jos nu e real, cu toate acestea nu am vazut la venirea mea lozinci. Tin sa cred ca ele erau raspandite verbal.
      Sanatate si speranta pentru vremurile prin care trecem acum !

  • Ivan G Klein commented on April 4, 2020 Reply

    Cînd a avut loc emigrarea în Israel ? Urmarea a fost la fel de interesantă ? k.i.

    • Eva Grosz commented on April 4, 2020 Reply

      La emigrarea în Israel au fost greutăți de altă natură . Da, Israelul e o țară care are o mulțime de culori, o mulțime de păreri …la intrarea din Aeroport scrie: “Aici poți fi frumos, dar nu și deștept ” Descurcă-te!

      • Veronica Rozenberg commented on April 5, 2020 Reply

        Eva, buna si take care. Nu am vazut niciodata aceasta lozinca, ea face parte din “cuvintele strazii” si “indemnurile oamenilor”.
        Dar poate ca tu ai vazut-o, nu ai venit odata cu mine, ci multi ani mai tarziu.
        Pe vremea mea, nu puteai fi nici frumos, si cu atat mai putin destept.

        Noroc ca de multi ani, s-ar putea ca acest birou, sa nici nu mai existe. Unde se afla acum Wurzel sau Shlomo Leibovici Lais?

        • Veronica Rozenberg commented on April 5, 2020 Reply

          Eva buna si take care….sorry

          • Grosz Eva commented on April 5, 2020 Reply

            Nu era lozincă . E doar un banc. Doar știi că în Israel sunt mai multe păreri decât oameni. Avem grijă cât putem. Să fi sănătoasă !

  • Frideric Grosz commented on April 2, 2020 Reply

    Mulțumesc pentru comentări !
    Cât privește rezistența ….era nevoie de ea.

  • Beatrice Balgiu commented on April 2, 2020 Reply

    Semanati cu francezii din timpul Rezistentei.

  • Tiberiu Ezri commented on April 2, 2020 Reply

    Ai avut o viata grea dar interesanta si plina de mici aventuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *