Everestul, de trei ori!

În 1976, la 34 de ani, Béla Károlyi a urcat pentru prima oară Everestul olimpic și nu singur, ci împreună cu soția sa, Márta, și având în expediție două fete al căror nume aveau să rămână definitiv înscrise în Panteonul sportului: Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu. A făcut-o, e drept, într-un mod destul de controversat. Károlyi nu a fost un antrenor blând, nu a fost nici un om comod. „Ca să strici un copil nu trebuie să fii neapărat mamița domnului Goe” – i se confesa el lui Ioan Chirilă, marele jurnalist sportiv care a scris cartea Nadia. „E destul să glumești când nu e cazul.” Károlyi nu era omul care să se țină de glume. Dar era mai mult decât atât. Nu era doar privațiunea de glume, era privațiunea de orice atribut al copilăriei, în special privațiunile alimentare. Dar aceste metode au fost tocmai potrivite pentru fetele din echipa de la Onești, pentru că și ele își doreau foarte mult să câștige.
„Nadia e un copil cu sentimente profunde. Își iubește părinţii, îşi adoră mama. E prietenă cu Teodora. Dacă vreţi, aceste două fetiţe se completează. Nadia e gravă. Teodora e veselă. Am spus odată că Nadia e pisica sălbatică a grupului nostru. Teodora e pisicuţa de casă, cu fundiţă roşie.”. Iar cu metoda Károlyi pisica sălbatică, cea mai pregătită sacrificiului, a reușit mai bine decât cea domestică.Read more…

De ce sunt pesimist

Astăzi, joi, 22 august, la Cairo ar trebui să se definitiveze negocierile pentru încetarea focului și schimbul de prizonieri între Israel și Hamas. Lăsând la o parte contradicția logică pe care o implică negocierile cu un grup terorist pe care ți-ai propus să-l distrugi, mă gândesc că totuși pentru binele majorității israelienilor și a palestinienilor, aceste negocieri ar trebui să se încheie printr-un acord. În primul rând, Israelul ar avea foarte puțin de câștigat și foarte mult de pierdut din continuarea ostilităților, atât pe plan umanitar, cât și economic și geopolitic. Soarta tot mai puținilor ostatici rămași în viață îngrijorează majoritatea populației. Un sondaj recent arată că 63% din totalul israelienilor sprijină un acord de eliberare a ostaticilor, în vreme ce doar 19% se împotrivesc. Un astfel de acord ar permite și reîntoarcerea a peste o sută de mii de oameni din nordul țării care au fost nevoiți să-și părăsească locuințele, aflate în bătaia rachetelor Hezbollah. El ar fi benefic și din punct de vedere economic. Războiul din Gaza înghite mulți bani și într-o zi contribuabilul israelian va trebui să-i plătească prețul. Israelul nu se mai poate baza doar pe tehnologia de înaltă clasă care a scos economia din încurcătură până acum. … Un acord de încetare a focului ar fi o mană cerească și pentru palestinienii din Gaza. Gaza e în colaps.Read more…

Alfréd Hajós – primul campion olimpic la înot

Acum, când toată lumea vorbește despre natație şi victoria olimpică a lui David Popovici, mi se semnalează faptul că primul campion olimpic, din istorie, la înot a fost un băiat din Ungaria care a învățat să înoate din cauza unei tragedii în familie. Tatăl său s-a înecat în Dunăre când el, băiatul, avea doar 13 ani. S-a născut în anul 1877 cu numele de Arnold Guttman, într-o familie evreiască. Dar pentru că numele de Guttman nu dădea bine în Budapesta acelor vremuri, mai târziu și-a schimbat numele în Alfréd Hajós (corăbier în maghiară). Lumea era mai mică atunci, în 1896, când baronul Pierre de Coubertin a inițiat reluarea Jocurilor Olimpice. Pe atunci Alfréd Hajós era student la Facultatea de Arte a Universității din Budapesta. Dorea să concureze la Atena, la prima Olimpiadă modernă, dar pentru asta avea nevoie de aprobarea decanatului. A primit-o cu greu și doar pentru două zile, atât cât durau probele.Read more…

Un igen pentru mai târziu. Poveste maghiară în doi timpi

Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă. După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic. Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară. Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Read more…

La Gran Final

Ceea ce a început ca Ziua Națională a Franței s-a încheiat aproape de miezul nopții în ritm de flamenco. A fost ziua Spaniei. Fiesta a început-o Carlos Alcaraz, câștigătorul de la Wimbledon. L-a înfrânt linear în trei seturi pe marele Nole Djokovic. Carlos e un spaniol într-o carcasă de suedez. Nu întâmplător mama lui a fost agent de vânzări la IKEA. La cei 21 de ani ai săi, Carlos are talentul lui Ilie Năstase și stăpânirea de sine a lui Björn Borg. Pasiunea pentru tenis a primit-o de la tatăl său. Alcaraz padre a fost și el jucător de tenis, dar nu a avut talentul fiului, căci Carlos îngroapă mingile lângă fileu, în terenul adversarului, cu aceeași precizie cu care Gaudi construia catedrale. L-a scos din ritm pe Nole, până când acesta nu a mai putut face nimic altceva decât să-l aplaude la final. Și, bineînțeles, au continuat gheparzii tineri ai lui señor Luis de la Fuente, care au jucat cel mai frumos fotbal din acest Euro.Read more…

Între milă și silă

Nu fac parte dintre acei fanatici care ar sta treji noaptea ca să urmărească o dezbatere politică între cei doi candidați la președinția Statelor Unite. Pentru mine politica americană rămâne un năvod cu prea multe ochiuri, între care mă simt ca un pește pe uscat, iar când vine vorba de culisele ei, prefer să mă țin deoparte. Dar reacțiile pe care le-am auzit în dimineața de după și care asemuiau confruntarea cu un meci de box în care unul din candidați l-a făcut knock-out pe celălalt m-au determinat să urmăresc totuși câteva selecțiuni din această saga de o oră și jumătate. Între milă și silă, aceasta a fost toată gama de sentimente pe care am simțit-o. Milă în primul rând pentru America, dacă asta e tot ce a putut ea oferi în acea noapte. Dezbaterea de ieri ar fi trebuit să se desfășoare în prezența unui doctor, undeva într-un salon din secția de geriatrie a unui spital și asta nu doar din cauza vârstei pacienților, ci mai ales a incapacității lor de a înțelege că poate ar trebui să lase locul și altora. Milă pentru America, în a cărei curte am învățat ce înseamnă democrație, drepturile omului și politică curată. Milă pentru că oamenii valoroși din acea țară pe care am admirat-o se îndepărtează de politică ca de foc, preferând să-și facă miliardele în altă parte, în afaceri mai profitabile, dar și mult mai individualiste.Read more…

Discursul Iuliei

Mulți kilobiți au curs pe Internet după discursul Iuliei Cociuba, absolventa Colegiului Mihai Viteazul din Ineu și șefa de promoție. Au fost kilobiți aprobatori, dar au fost și foarte mulți kilobiți negativi. La aceștia din urmă as vrea să mă refer acum. Domnișoară era apelativul cel mai blând, dar am întâlnit şi altele, precum…puțoaică Unii comentatori, poate bine intenționați, contestau capacitatea de judecată a unei fete de 18 ani. Alţii erau convinși că nu ea ar fi scris discursul, că acesta i-ar fi fost dictat de altcineva. Am reascultat discursul de un minut și 55 de secunde al Iuliei și, de la înălțimea celor ceva mai mult de 18 ani ai mei, am revăzut cu ochii minții școala la care am învățat.Read more…

Rada

Acum câțiva ani, când nevastă-mea și-a fracturat mâna, ne-au dat o femeie să ne ajute la menaj. Rada, o arăboaică creștină din Nazaret, a rămas mai mult decât cele 12 săptămâni, cât era prevăzut în contract. Ne și gătea, deși asta nu era scris în fișa postului. Ne gătea kube cu nuci de pin – specialitatea casei. Erau foarte gustoase, chiar dacă mie tot la gulaș și papricaș îmi stătea gândul. S-a atașat și de copiii noștri. Și ea avea tot trei, de care era tare mândră. Doar ulterior am aflat că avea patru, dar despre cel mic păstra tăcerea – ea care, de altfel, era tare vorbăreață. Când a plecat de la noi, ne-a rugat că dacă o fi cumva să se mărite fetele, să o invităm și pe ea la nuntă. Zicea că ar fi o mare onoare. Am asigurat-o că o vom invita, deși presupuneam că o spune doar din politețe, așa cum spun uneori oamenii ca să facă o impresie plăcută.Read more…

Eden

Fuseserăm dezbinați. Cumplit de dezbinați! Asta fusese, bineînțeles, dorința politicienilor. Şi le-a reușit. Asta fusese, bineînțeles, dorința politicienilor. Şi le-a reușit. Cei de dreapta îi urau pe cei de stânga. Şi invers. Laicii pe religioși. Conservatorii pe liberali.  Cei care erau contra îi urau pe cei care erau pentru. Şi invers. Divide et impera – spusese odată unul căruia mulți politicieni i se închină de atunci încoace. Ne-au divizat iarăși în triburi. Am ieșit la demonstrații. Fiecare din noi considera că el și numai el deține adevărul absolut. Şi fiecare din noi considera că Dumnezeu ori Legea sunt de partea lui. Dușmanii noștri au sesizat asta. Şi au atacat. Pe 7 octombrie pământul din jurul fâșiei Gaza a ars . Au fost omorâți intr-o singură zi 1200 de oameni din care peste 300 la un festival de muzică . Şi când ne-am revenit din șoc am văzut că suntem la fel de dezbinați. Unii ziceau că ne-a pedepsit Dumnezeu. Alții că asta demonstrează că Dumnezeu nu există. Conducătorii noștri au încercat să ne unească. Aveau acum nevoie de noi toți pentru noul război contra Hamas. Dar ne-am prins destul de repede că tonul din vocile lor suna fals.Şi apoi a fost un alt festival de muzică, de data asta în Europa. Și o fată de 20 de ani care ne reprezenta.Read more…

Victoria totală! (*) Oare?

De la difuzorul din autobuz răzbate o muzică mobilizatoare: „Împreună vom câștiga”. Pe pereții unui zgârie-nori din fața mea e afișată o pancartă uriașă pe fond albastru: „Vom câștiga împreună”. Primul-ministru nu mai contenește să ne promită: „Victoria totală e după colț”. Iar eu stau și mă gândesc că toate aceste lozinci, oricât ar fi ele de plăcute urechii, sau atrăgătoare ochiului, au o singură meteahnă: sunt false. Nu vom câștiga. Din păcate, nu vom câștiga, pentru că deja am pierdut. Am pierdut atunci când, după 7 octombrie, am lăsat furia să ne conducă. Furia este justificată în fața ororilor Hamasului, dar acesta nu este un program strategic. Am pierdut pentru că azi, în ochii multora, dorința de răzbunare valorează mai mult decât viețile a 44 sau 33 sau poate doar 22 de confrați ai noștri, prizonieri în Gaza. Am pierdut pentru că astăzi cuvintele a doi clovni fără nicio pregătire militară valorează mai mult decât cele a doi generali, foști comandanți de stat major.Read more…

Când Marx și Moise s-au întâlnit

Nu există nicio mărturie scrisă sau orală a unei posibile întâlniri între domnii Marx și Moise. Nimeni nu i-a văzut colindând împreună munții Sinai ori bând o bere la cafeneaua Haferkater din Dresda. Cu toate astea, sunt gata să depun mărturie sub jurământ că domnii Marx și Moise s-au întâlnit într-o zi de duminică, pe la finele secolului trecut. Sunt sigur, am fost de față la întâlnire. Pentru ei nu avea să însemne mare lucru. Poate au și uitat-o. Pentru mine însă, avea să fie o întâlnire memorabilă. Karl Marx mi-a apărut pentru prima dată în cale pe o pancartă. Nu era singur, era împreună cu alți doi tovarăși, în vreme ce mii de oameni ai muncii entuziaști îi purtau în brațe și le scandau numele. Nu pricepeam de ce profesoara Corlat Virginica ne trimitea pe noi, elevii, să ne tundem pierdut la doi centimetri, în vreme ce ei, fondatorii comunismului, aveau voie să poarte părul vâlvoi și barbă. Mai târziu aveam să aflu că asta nu fusese singura nedreptate. Apoi, o vreme, domnul Karl Marx mi-a dispărut din peisaj. Nu mai trecea pe lângă mine la defilări, nici la 1 Mai, nici la 23 August, fusese înlocuit de portrete autohtone, până într-o zi de vară când drumurile ni s-au intersectat din nou. Ne-am întâlnit cam pe la ora prânzului. Întâlnirea nu a avut în ea nimic eroic. Nu s-a consumat niciun act de frondă intelectuală ori de dizidență ideologică. Domnul Karl Marx nici nu a venit el însuși, ci a trimis un reprezentat în persoana plicticosului profesor Ivănescu, conferențiar la catedra de socialism științific a Politehnicii.Read more…

Când cade Facebook-ul

Aseară, pentru câteva ore, mi-a căzut Facebook-ul. M-am speriat rău de tot. Parcă toată viața mi s-a derulat în faţa ochilor. Am încercat să resetez parola, nimic. Am mutat routerul in dormitor. Acolo am dat peste o femeie care-și butona telefonul. – Cine sunteți Dumneavoastră? – Sunt soția ta. Vezi că ne-a căzut Facebook-ul. – Deci nu e doar la mine!! Că m-am speriat rău de tot! – Acu’ că nu avem facebook, putem să discutăm între noi.Read more…

Luminiţa de la capătul tunelului

Cei de la liceul unde am câteva ore m-au rugat să le vorbesc elevilor despre 100 de zile de captivitate. Dar eu mă gândesc mai mult la nopți. Nopțile sunt mult mai greu de suportat decât zilele. Nopțile acelea fără cerul înstelat deasupra capului și fără nicio lege morală în jur. Și nopțile trec greu. Putem noi oare să ne închipuim cum se trăiește fiecare oră din acele nopți, fiecare minut? 136 de oameni ascunși de lume și uitați de Dumnezeu în tunelurile Hamasului. Sunt în drum spre școală și încă nu știu ce o să le spun elevilor. Mesajul meu pare cam deprimant și tinerii nu au nevoie de astfel de mesaje. Unde să găsesc fărâma de optimism? Luminița de la capătul tunelului? Peste cinci minute mă voi afla în fața elevilor. Mai am de traversat o ultimă intersecție. O cunosc bine, aici demonstram în fiecare sâmbătă, alături de alte câteva sute de oameni, împotriva reformelor judiciare ale guvernului. Intersecția e și acum plină de demonstranți. Pe unii din ei chiar îi cunosc. Doar pancartele s-au schimbat. Nu mai scrie pe ele Nu reformei! ci 100 de zile e mult prea mult.Read more…

Ziua de după

În ultima vreme „ziua de după” a devenit un termen tot mai uzual în discuțiile dintre israelieni. Nu știu exact după ce – căci și aici definițiile s-au schimbat. Înainte era vorba despre după distrugerea Hamasului. Acum se vorbește mai ales despre după anihilarea capacităților lui militare; despre după eliberarea ostatecilor , din păcate, se vorbește mai puțin. Am și eu o soluție pentru ziua de după. Se ia un bomfaier mare, din acelea care se găsesc la magazinele de bricolaj, poate ceva mai mare. Cu acest firiz se dezlipește Fâșia Gaza de Israel. Iar aceasta, devenită Insula Gaza, va pluti în derivă de-a lungul și de-a latul mării, precum Arca lui Noe. Veți spune că e o soluție absurdă, dar nu e cu mult mai absurdă ca alte soluții propuse de membrii cabinetului Netanyahu. Una din ele, propusă de miniștrii Danon și Gamliel, vizează dislocarea populației palestiniene și strămutarea ei în Congo – strămutare voluntară, spun ei.Read more…

O tragedie israeliană

Undeva pe la mijlocul anilor 70, într-o mică bucătărie dintr-un bloc comunist, un adolescent stă cu urechea lipită de un radio rusesc și ascultă știrile. Știrile de noapte de la radio sunt altfel decât știrile de zi de la televizor, par mai veridice. În fiecare seară, la 19:30 fix, tânărul comută pe Kol Israel, unde aude crainici cu nume ebraice, dar cu accent perfect românesc. Acolo receptează el într-o seară că în acea țară îndepărtată, înconjurată de dușmani, un prim-ministru pe care-l cheamă Yitzhak și nu mai știu cum a demisionat pentru că soția lui deschisese un cont în dolari, lucru interzis de legislația țării respective. Și atunci băiatul, obișnuit cu conducătorii iubiți și veșnici care nu trebuie să dea socoteală nimănui, își zice: “Uite, în țara asta aș vrea să trăiesc.” A trecut mult de atunci. Tânărul de atunci chiar a ajuns să trăiască în acea țară. Prim-ministrul, Yitzhak Rabin, a fost ales a doua oară, doar că de data asta nu a mai fost nevoit să-și dea demisia – a fost asasinat de un extremist evreu, un fanatic, pentru că încercase să ajungă la un acord de pace cu palestinienii. Acum primul ministru se numește Benjamin Netanyahu. Nu de azi, nici de ieri, ci de vreo 18 ani. El nu și-ar da demisia pentru un pumn de dolari. Nici măcar pentru 1400 de morți. Laicul Benjamin Netanyahu conduce azi un guvern în care predomină elemente mesianice.Read more…

Povestea lui Tom și Emily Hand nu este un basm

Tom Hand e un irlandez tipic, roșcovan și pistruiat, care n-ar refuza niciodată o bere Guiness. Destinul său, însă, a fost unul atipic. În deceniul al treilea al vieții sale s-a dus să lucreze voluntar într-un kibuţ de lângă Fâşia Gaza, s-a îndrăgostit de Narkis, o frumoasă localnică, și s-a stabilit acolo. Cuplul a avut doi copii. După mulți ani cei doi s-au dezdrăgostit, căci uneori și iubirea are termen de expirare, însă Tom nu s-a mai reîntors în ploioasa Irlandă; se obișnuise în kibuţ. În plus, tocmai o cunoscuse pe Liat care i-a dăruit încă o fiică: Emily. Roșcată și cu pistrui, era copia lui fidelă. Din păcate, Liat nu a mai apucat să o vadă pe Emily crescând, căci s-a prăpădit, răpusă de o boală nemiloasă, când fetiţa nu împlinise nici trei ani…Atunci Narkis, fosta soție a lui Tom, s-a simțit chemată la apel și a crescut-o pe Emily, ca într-un fel de parteneriat între doi oameni maturi a căror iubire s-a evaporat, dar a rămas respectul. În fatidica zi de 7 octombrie 2023, teroriștii au pătruns în kibuţ și au ucis-o pe Narkis. S-a presupus că și Emily a fost asasinată, deși cadavrul ei nu a fost găsit, dar ea nu fusese acasă, dormise la o prietenă. La auzul veștii Tom a spus instinctiv: “Thank God, she is dead!” – căci în ochii lui, certitudinea morții era preferabilă coșmarului unei lungi captivități.Read more…

Idiotul inutil

În guvernul lui Benjamin Netanyahu există un individ mai infestat de puroi decât alții. Un ministru, într-un post complet inutil de Ministru al Tradițiilor, pe numele său Amihai Eliyahu. Probabil că individul ar fi fost nu doar inutil, ci și necunoscut, dacă azi nu s-ar fi oprit în fața unui microfon și, convins că trebuie să spună și el ceva, a enunțat singurul gând care a trecut prin mintea sa rătăcită: peste Gaza trebuie aruncată bomba atomică. Lăsând la o parte bombastica declarației, individul uită cu bună știință că în Gaza, în afară de palestinieni nevinovați, se mai află și 240 de ostatici israelieni. Premierul Netanyahu, care uitase că cine merge să doarmă în grajd, se va trezi cu purici, s-a dezis imediat de declarațiile partenerului său de coaliție. Chiar și șeful său direct, Itamar Ben-Gvir, suflet sensibil de poet, a explicat că, de fapt, colegul său a folosit doar o metaforă. Mă îndoiesc că Ben-Gvir ori Eliyahu știu ce e aceea o metaforă.Read more…

Idioţii utili

Unii v-ar numi stângiști. Eu nu vreau să adopt această denumire. Am un mare respect pentru stânga tradițională, dovadă și că o mare parte a ei s-a dezis de voi. Aveți tot atâta în comun cu stânga liberală cât au Ku-Klux-Klanul sau extremiștii lui Ben-Gvir cu dreapta progresistă. Dacă ați milita pentru pace între israelieni și palestinieni, v-aș înțelege. Dar pe voi nu vă interesează asta. Nu cunoașteți niciun israelian și, bineînțeles, niciun palestinian. Strigați lozinci pe care nu le înțelegeți. Free Palestine! – v-am auzit zicând. Ba chiar o cucoană povestea cu toată seriozitatea cum cei din Gaza simt mirosul mării, dar nu pot ajunge la ea. Dacă ar fi studiat un pic de geografie, ar fi înțeles că pentru a ajunge la mare, un palestinian din Gaza nu trebuie decât să încalece pe măgar sau pe catâr. Nu va întâlni pe drum niciun filtru al armatei israeliene, niciun colonist. Poate că va trebui doar să facă baie îmbrăcat, căci acestea sunt regulile islamice impuse de Hamas. Dar pentru asta voi nu protestați. Read more…

Cum mi-am petrecut războiul. Ziua a doua.

Copiii mei îmi trimit filmulețe care te învață cum să-ți baricadezi eficient casa. Asta indică starea de panică în care s-a ajuns. Până acum, fetele mele nici nu știau precis unde-și țin cheile apartamentelor. De ieri însă, teama că nu mai poți fi în siguranță în propria casă a pus stăpânire pe toți. Analistul politic Ovidiu Raețchi scrie că timp de câteva ore, peste un secol de istorie s-a evaporat și Sderot 2023 a devenit Chișinău 1903, locația unui pogrom de tristă amintire care l-a făcut atunci pe poetul Chaim Nahman Bialik să scrie poemul “Orașul măcelului”. Statul Israel a fost creat și ca o poliță de asigurare pentru evreii din toată lumea că acest gen de masacre nu se vor putea repeta. Însă în ziua de ieri, această poliță nu a avut acoperire. Imaginile venite de pe front – da, acum îi putem spune așa – sunt cutremurătoare. Într-una din ele, teroriștii din Hamas au luat ostatecă o femeie bătrână, poate chiar supraviețuitoare a Holocaustului, în chiotele de bucurie ale gloatei. Pe imaginile care îmi parvin pe telefon prin WhatsApp nici nu vreau să mă uit. Citesc statistici în ceea ce privește numărul victimelor. Ulterior statisticile devin nume, iar mai târziu chipuri. Îi vezi acolo, copii cuminți, în fotografii liniștite de familie, figuri adolescentine care nu se vor mai maturiza niciodată. Ar putea fi acolo propriul tău copil, chiar îi și seamănă un pic. Read more…