Dacă există un cuvânt care mă terorizează în epoca asta digitală, cuvântul acela e aplicație. De o vreme încoace telefonul meu arată ca o cracă din filmul de groază al lui Hitchcock, numai că în loc de păsări croncănesc acolo aplicații. Le-am declarat război, un război pe care probabil îl voi pierde, căci ele ne-au năpădit deja peste tot, ca o invazie de lăcuste. Dacă vrei să-ți faci programare la medic, trebuie să o faci prin aplicație. Dacă vrei să mergi la bancă, ai nevoie de altă aplicație. Chiar și Eli, frizerul din colț, nu mă mai primește dacă nu m-am programat prin aplicație. Cred că voi adera la curentul hippie. Cel mai nasol este însă dacă ești în străinătate. Ca să plătești parcarea ai nevoie de o aplicație pe care o poți folosi doar dacă ești conectat la un număr local. Read more…
Israelul își schimbă guvernul. Doar că de data asta e mai mult decât o simplă schimbare de persoane. Este o schimbare la față. Va fi un guvern cu mulți religioși, dar fără niciun Dumnezeu, a cărui intenție declarată este să transforme Israelul dintr-un stat evreiesc și democratic într-unul evreiesc și teocratic. Celor care mă întreabă cum a fost posibilă această transformare le dau exemplu un filmuleț cu Benny Hill, celebrul comic englez din anii 80. Benny Hill conducea o mașină pe un drum pustiu de coastă, când dintr-o dată îi iese în față o autostopistă tare sexy. Fascinat de perspectiva unei distracții în doi, el oprește motorul, la care autostopista face un semn cu mâna și din spatele arbuștilor unde erau pitiți până atunci, năvălesc către mașină niște indivizi dubioși cărora nimeni nu le-ar fi oprit în mod normal. În scena finală a filmului, mașina se îndepărtează, în vreme ce Benny Hill rămâne cu buzele umflate și cu pantalonii în vine pe marginea șoselei, privind abătut cum autostopista cea sexy se pierde în zare împreună cu dubioșii în propriul său automobil. Era în epoca de dinaintea lui #meetoo și a corectitudinii politice, când asemenea finaluri erau încă posibile. Exact la fel ca în acel clip, în spatele autostopistei sexy cu engleza ei perfectă, talentul oratoric și studiile la MIT se ascundeau habotnicul, homofobul, rasistul și delicventul eliberat pe cauțiune, pregătiți să sară în automobil și să preia cârma.Read more…
În preziua semifinalei dintre Argentina și Croația, la Cupa Mondială de fotbal din Qatar se desfășoară tradiționalul meci intre echipe alcătuite din veteranii Cupelor Mondiale precedente. La meci asistă toate oficialitățile din conducerea FIFA-Federația Internațională de Fotbal , printre care bineînțeles se află și Gianni Infantino, președintele acestui for. Pentru decernarea premiului care i se acordă celui mai bun jucător din categoria veteranilor, Infantino invită lângă el un bătrânel, micuț de statură. Acest bătrânel vioi care vorbește cinci limbi învățate demult, într-o tinerețe timișoreană, se numește Abraham Klein. Pentru Abraham Klein e încununarea unui traseu început cu 88 de ani în urmă în cartierul Iosefin din Timișoara. “Oamenii își amintesc despre Timișoara ca de un oraș frumos. Pentru mine nu a fost”, scria Klein în cartea lui de memorii, prefațată chiar de marele Pele, cel care s-a semnat: „Admiratorul și prietenul tău din Brazilia”. Acolo, la Timișoara și-a trăit primii ani ai vieții, ani de război și de lipsuri. O părăsește la 13 ani, în 1947, în drum spre Palestina. “Mi s-a oferit de multe ori ocazia să revin la Timișoara ca arbitru, sau ca observator FIFA. Am refuzat de fiecare dată.” Pentru Abraham Klein e încununarea unui traseu început cu 88 de ani în urmă în cartierul Iosefin din Timișoara…Read more…
De curând am hotărât că a venit vremea să ne luăm o vacanță ceva mai lungă, mai ales că împlinisem o vârstă rotundă, iar momentul coincidea și cu aniversarea soției mele. Am hotărât să plecam în Portugalia, la Porto, un loc pe care de multă vreme ne doream să-l vizităm. Am străbătut orașul în lung și în lat, am băut din renumitul vin de Porto, am fost la un concert remarcabil al unei formații care se numește nu întâmplător Brit Floyd și care rememorează atmosfera psihedelică a celebrei surate cu un nume apropiat. Am vizitat și împrejurimile, atât cât ne-a permis vremea schimbătoare de noiembrie. După aproape trei săptămâni de toamnă portugheză a venit vremea să ne întoarcem acasă. Nu erau zboruri directe către Tel Aviv, așa că am luat unul destul de obositor, cu escală la Bruxelles. Însă marea surpriză m-a așteptat la sosirea pe aeroportul din Tel-Aviv. De cum am aterizat mi-am dat seama că ceva e schimbat. Cineva ne-a luat în primire și ne-a spus că era momentul să ne separăm, nevastă-mea și cu mine. Fiecare dintre noi va efectua separat controlul vamal și ne vom reîntâlni la poarta de ieșire din aeroport. La figura mea mirată a spus că nu e nimica personal și nu e vorba doar de nevastă-mea, ci de toate perechile. L-am întrebat care e rostul acestei măsuri și mi-a spus că aeroportul este frecventat de mulți tineri religioși, elevi de yeșiva care se simt deranjați de gesturile de tandrețe prea intime între parteneri. I-am explicat că noi suntem căsătoriți de 25 de ani, deci nu are de ce să se teamă, dar el mi-a răspuns că acest lucru nu poate fi verificat și că nu doresc să discrimineze pe nimeni, așa că eu am fost îndreptat spre culoarul albastru, iar ea spre cel roșu. Surpriza cea mare m-a așteptat la controlul pașapoartelor.Read more…
Întoarcerea huliganului este titlul unui roman autobiografic al scriitorului Norman Manea. Dar ar putea fi și mottoul apropiatelor alegeri din Israel. Itamar Ben Gvir este o corcitură ciudată între un habotnic și un guraliv. Uneori, în lumea noastră deformată, asta ajunge pentru vreo duzină de mandate care să-l facă să devină, conform sondajelor, al treilea partid în Parlament. Deține și un pistol, pe care nu sunt sigur că știe să-l folosească, pentru că atunci când promoția lui își făcea serviciul militar, el se ocupa de vandalizarea bunurilor arabilor din teritorii, ori a evreilor care nu-i erau pe plac. Printre altele a demontat și tăblița cu logoul de la mașina fostului prim ministru Yitzhak Rabin, declarând atunci că dacă a ajuns la tablă, poate ajunge și la om. Bineînțeles că Itamar Ben Gvir nu acționează singur. El este “ajutat” în primul rând de acei teroriști arabi, înfierbântați de propaganda Hamasului, care au comis o serie de atentate pe străzile Israelului. Fiecare astfel de terorist îi mai adaugă lui Ben Gvir un mandat.Read more…
E ciudat că într-un secol XX atât de bogat în evenimente au existat doar două adevărate „meciuri ale secolului”, unul de șah și unul de box. Despre meciul de box știu doar că a avut loc într-o junglă din Africa, între doi oameni duri și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din ei îl chema Muhammad Ali și pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman în a opta rundă. Nu ținusem cu niciunul, dar mai târziu am citit că înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital ca să viziteze un copil bolnav de leucemie și i-a promis că el va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, îl va snopi în bătaie pe Foreman, la care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul, dar cel puțin îl va întâlni pe Dumnezeu și îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun că a fost prima oară când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Unii chiar susțin că l-au văzut plângând. În schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare. Meciul se disputa în 1972, între un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu. Pe rusul cel cumpătat îl chema Boris. Pe americanul cel excentric îl chema Bobby. Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile în alb și negru, iar în scenariul pe care eu mi-l imaginasem, în plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie albul și cine negrul, chiar dacă în presa oficială lucrurile stăteau exact invers. La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele. La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După două meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric mai era și genial.Read more…
Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată de Nicu Covaci. Nu-mi plac acei oameni cărora trebuie să le pupi picioarele ca să te poți așeza cu ei la masă. Faptul că fusese transformat în legendă de la o vârstă relativ tânără se pare că l-a derutat și pe el. Nu de azi de ieri, ci încă din acea seară de 1 iunie 1977, data fugii în boxe, când nu l-a anunțat şi pe Baniciu de teamă că acesta i-ar putea denunța Securității. Atunci însă, în 1977, pentru Nicu Covaci a început decăderea. Apostolii au început să-l părăsească unul câte unul. Poate pentru că apostolii aveau ureche muzicală și și-au dat seama că acest « Mesia » începuse să cânte fals. El şi-a continuat traseul însoțit mai ales de mărețul său ego . Se prezenta peste tot ca liderul legendar al trupei Phoenix, uitând că una din calitățile indispensabile ale unui lider este să știe să lucreze cu oamenii, iar lui îl lipsea tocmai această calitate. Covaci nu e Phoenix! – strigau de pe margine foștii admiratori , tot mai mulţi, care începuseră să priceapă că totul e doar o iluzie.Read more…
Anul e 1973 și la Timișoara cerul e violet, Poli tocmai a promovat în A după foarte mulți ani, eu sunt doar un puști, dar aud galeria scandând în zilele acelea: Zi cu soare, fără soare, Noi la Poli toți venim, Să vedem meciul cel mare, Să vedem meciul cel mare …urmat de acel sacadat “Poli, Poli luptă pentru noi”. Da, cerul era violet în acele zile la Timișoara, dar cum te îndepărtai puțin pe linia 100 din Mersul Trenurilor, cerul devenea albastru, încă de după Caransebeș devenea albastru și alb și era încă alb-albastru mult după Caracal, aproape de București. Uneori era alb-albastru încă de la Lugoj, unde mergeam cu bunica în vacanțe și prietenul meu Raul, cel bănățean în buletin, dar oltean în cuget și în simțiri, îmi povestea despre Țarălungă și Deselnicu, iar eu credeam ca ăștia nici nu există, că sunt doar niște personaje dintr-o poveste în care ȚarăLungă e colegul lui SfarmăPiatră…Read more…
“Apoi într-o zi am văzut două fetițe blonde făcând roata într-un colț din curtea școlii. M-am apropiat și le-am privit de aproape, aveau ceva deosebit. Țrrr. Clopoțelul a sunat și fetițele au dispărut în clase. M-am dus să le caut din clasă în clasă și una dintre ele era Nadia Comăneci. Le-am spus să vină la Școala de Gimnastică din oraș.” Astfel relatează Béla Károlyi episodul inițiatic al primei întâlniri cu Nadia, istorisire care a fost apoi preluată și redată de presa vremii. Doar că, parafrazând un scheci cunoscut al lui Toma Caragiu, povestea asta are două hibe: „una că e prea siropoasă și a doua că nu conține nici măcar un sâmbure de adevăr”, căci omul care a descoperit-o cu adevărat pe Nadia Comăneci, care a așezat-o pentru prima dată pe bârnă, trăia atunci la mii de kilometri distanță, într-un complet anonimat. Se numea Marcel Duncan. Marcel Duncan era tehnician la Federația Română de Gimnastică. În 1958 a fost acuzat că întreține o atmosferă nesănătoasă printre gimnaste, fiindcă își încurajează elevele să aibă tendințe de vedetism. În limbajul de cărămidă al acelor vremi, aceasta însemna că nu era un dur precum alți antrenori. A fost detașat în orașul Onești, redenumit atunci Gheorghe Gheorghiu Dej, după numele liderului comunist al RPR.Read more…
Se spune că Eugen Ionescu ar fi scris odată o piesă de teatru absurd, una mai puțin cunoscută și care din motive obiective nu a fost jucată niciodată. Personajul principal este un mărunt funcționar comunist într-o regiune a Uniunii Sovietice, ceva între Tuva și Găgăuzia. Individul este lipsit de carismă, dar în schimb dotat cu multă ambiție și mai ales cu un simț olfactiv care îi permite să adulmece din ce direcție bate puterea. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. O fi fost religia opiul popoarelor, dar opiul şi are efecte curative, mai ales pentru Șoigu care urcă rapid câteva trepte pe scara conformismului și devine Ministrul Apărării în Imperiul Rinocerizat. Și în această calitate are o idee genială: va ctitori o catedrală mare, militară, care va fi gata fix pe 9 Mai 2020, data aniversării a 75 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Read more…
Conflictul actual dintre Rusia și Ucraina este urmărit cu interes și cu mare îngrijorare de miliarde de oameni. Dar există un om care îl urmărește chiar cu sufletul la gură, fapt cu atât mai ciudat cu cât acest om nu se află nici la Moscova, nici la Kiev și de fapt nici nu se află pe această planetă. Mark Vande Hei a pornit acum aproape un an într-o expediție de cercetare în spațiu. El ar trebui să își termine misiunea pe 30 martie. Problema este că Vande Hei e american, iar taxiul care ar trebui să-l aducă înapoi din delegația extraterestră e rusesc. De când Vande Hei a părăsit planeta, relațiile dintre America și Rusia nu doar s-au răcit, ci chiar au înghețat. „Criminal de război” îl numește președintele Biden pe președintele Putin, iar acesta la rândul lui face tot posibilul pentru a-i da dreptate. Adevărul este că Vande Hei are motive să fie îngrijorat. “Nu vom admite ca banii contribuabililor sovietici să fie folosiți pentru a aduce înapoi pe dușmanul yankeu”, scria nu demult pe Twitter președintele programului spațial rusesc, instabilul Dmitri Rogozin.Read more…
“Dacă cineva mi-ar pune pistolul la tâmplă și m-ar obliga să-i spun într-un singur cuvânt care e subiectul cărților mele, i-aș răspunde: familiile. Şi dacă m-ar pune să-i spun asta în două cuvinte i-aș spune: familiile nefericite. Familiile, chiar și cele mai banale, ascund în ele cele mai tulburătoare secrete. Nu în regate, imperii ori în cancelariile așa-ziselor conspirații mondiale, ci în familii se află cele mai necunoscute taine ale lumii” Așa spunea în cadrul unui interviu marele scriitor Amos Oz, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi. o suferință autentică, spun cei care au citit-o. Ceilalți doi frați, Fania și Daniel, îi contrazic. “Nu am fost o familie nefericită. Din cartea Galiei reiese că am fi avut un tată abuziv, aproape un sadic. Noi am cunoscut un alt Amos Oz.” În această dispută nici nu mai contează cine are dreptate. La fel ca în gluma cu rabinul, probabil că există adevăr în afirmațiile ambelor părți. contează însă un amănunt care a fost necunoscut tuturor și a fost descoperit pur întâmplător printre manuscrisele lui Amos Oz, după moartea acestuia.Read more…
În vara anului 2016 Vince Pankoke, un fost agent FBI, proaspăt pensionat, primește un telefon neașteptat. La celălalt capăt al firului se află cineva pe care el, Pankoke, nu îl cunoaște. “Cât de mult te-ar atrage să renunți la rutina ta de pensionar și să preiei un caz important?”Pankoke nu stă prea mult pe gânduri. Cazul este important, dar și dificil și nu doar pentru că s-a petrecut la mii de kilometri distanță, în îndepărtata Europă, dar și pentru că niciunul din posibilii suspecți nu se mai află în viață, căci a avut loc în urmă cu trei sferturi de veac, în vremea Holocaustului. Dintre cele șase milioane de victime ale Holocaustului, numele Anne Frank este unul din cele mai cunoscute și nu doar pentru că a murit foarte tânără, la nici 16 ani, ceea ce în sine constituie o mare nedreptate, dar și pentru că în ciuda vârstei fragede, ea a apucat să lase ceva în urmă. Jurnalul Annei Frank a fost tradus în 70 de limbi și citit de milioane de copii și adulți din întreaga lume.Read more…
Am 13 ani și îmi verific în fiecare zi cutia poștală. Aștept o scrisoare foarte importantă de la o doamnă din America, pe nume Rașela Welch. Am invitat-o să participe la Bar Mitzva mea. Poate că nu știți ce e aceea o Bar Mitzva? Nici eu nu știam până ce mi-a explicat nenea Herbert. Nenea Herbert era mentorul pe care părinții mei l-au rugat să mă pregătească în vederea ceremoniei. Mi-a zis că e un fel de examen de maturitate. – Vei urca la amvon în sinagogă și vei citi un pasaj din Tora. Apoi îl vei interpreta. La sfârșit, înainte de cadouri, vei primi cele șapte binecuvântări. Prima e întotdeauna de la părinți. Apoi de la rudele mai apropiate ori mai îndepărtate și de la învățații obștii. Ultima binecuvântare, a șaptea, e de la o persoană pe care o vei alege tu. Căci asta înseamnă de fapt maturitatea: dreptul de a face alegeri.Read more…
Acest text se adresează tuturor celor care cred că ar trebui să-şi închidă contul de facebook că tot nu le folosește la nimic Într-o frumoasă după amiază de toamnă timpurie ședeam eu pe o bancă în orașul tinereţii și contemplam oglindirea catedralei în Bega cea frumos curgătoare, care fusese odată limpede ca cristalul. Aș fi putut folosi orice altî metaforă în locul acesteia, căci nu metafora este personajul principal în aceasta povestire. Și cum ședeam așa pe băncuță și contemplam metafora, un domn călare pe o bicicletă galbenă se opreşte drept în fața mea. Gyuri!! – exclamă el privind zâmbitor către mine, iar eu ciulesc urechile căci acesta este într-adevăr numele meu. Întocmai ca un labrador care îşi vede stăpânul, mă reped asupra lui şi îl îmbrățișez. Doar că, spre deosebire de patruped, eu nu l-am îmbrățișat pentru ca l-am recunoscut, ci tocmai pentru că nu l-am recunoscut. Read more…
Acesta este genul de poveste din care sunt confecționate legendele. E povestea ultimilor doi evrei din Kabul. Locuiau în aceeași clădire, în interiorul aceleiași sinagogi, dar îi despărțeau șapte oceane de ură. Față de ei, Andreea Marin și Mihaela Rădulescu ar fi părut prietene la cataramă, Lenin și Troțki frați de cruce, Tom și Jerry ar fi putut fi dați ca exemplu al iubirii aproapelui. Zebulon Simantov era comerciant de alcool și negustor de covoare. Se născuse în provincia Herat din vestul Afganistanului, de unde ajunsese în tinerețe la Kabul. Se și însurase odată, la finele secolului trecut. Nevasta, originară din Turkmenistan, a emigrat în urma cu două decenii în Israel. Simantov a refuzat să o urmeze. “Mai bine sub taliban decât sub muiere”, crede Simantov, care în niciun caz nu e un feminist. A refuzat să-i dea și divorțul, așa încât femeia, care e singură de peste 20 de ani, nu are nici dreptul să se recăsătorească.Read more…
În clasa lor de-a doișpea erau 36 de elevi, între care se nimeriseră să fie 18 băieți și 18 fete. În liceul acela de mate-fizică, unde totul era ordonat, asta nici măcar nu constituia o știre. Chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt, dar imediat după examenul de bacalaureat s-a organizat banchetul de absolvire. La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci. Încă nu se inventaseră rânduielile astea noi, că se potrivește și băiat cu băiat, ori fată cu fată. În pragul banchetului, chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică și au început să-și privească colegele cu oarecare interes. Știau ei că fetele bune se dau repede – și cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau, căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța în manuale. Iustin pusese ochii pe Iulia. Erau apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește. Un fel de zodiac pe litere. Iulia avea de toate: era și frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea îndepărta băieții, însă nu în cazul Iuliei, căci ea avea o inteligență calmă și neamenințătoare. Read more…
Ankie Hacks s-a născut în Olanda la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau ani grei, chiar și pentru olandezi, dar părinții ei s-au străduit să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Este o fată inteligentă, sensibilă, iubește literatura, iar cartea care o impresionează cel mai mult este Jurnalul Annei Frank. Deși Ankie e catolică, visul ei este să vadă cu ochii ei țara în care Anna nu mai apucase să ajungă. în 1969 vede un mic anunț din care află că într-un kibuț din Israel se caută voluntari. Anunțul e însoțit de o poză romantică, cu băieți și fete dansând hora în jurul unui tractor și culegând portocale. „Aici e de mine”, își spune Ankie. Ajunge în kibuț în anul următor. Tractoare sunt prea puține, iar la portocale sunt deja prea mulți, așa că e trimisă la curățat ceapă la bucătăria kibuțului. Peste un an se întoarce în Olanda. Decide că ar trebui să practice un sport. Scrima ar fi o opțiune. E un sport elegant, dezvoltă agilitatea, formează caracterul. Se înscrie la Academia de Scrimă de la Haga. Antrenor îi e un băiat cu ochelari, care vorbește olandeza cu accent străin. „Probabil un balcanic”, gândește ea. Antrenamentele sunt grele, tânărul antrenor, deși politicos, o cam chinuie. La unul din antrenamente, Ankie are o răbufnire: Maspik (destul!), spune ea în ebraică!Read more…
În neamul nostru de gefilte fish, nenea Victor era săculețul cu praz. Nu știu cum se rătăcise el, oltean de lângă Filiași, în familia noastră evreiască. El nu vedea asta nicidecum ca pe o rătăcire, ci ca pe o regăsire. „Codrul e frate cu românul și olteanul cu evreul”, obișnuia să spună. Avea și o teorie, doar a lui, pe care se străduia să o orneze cu argumente pseudo-istorice, cum că legiunile romane în drum spre Iudeea trecuseră și pe la oltencele de la nord de Dunăre. Poate de aceea agerimea minții, dorința de afirmare, ambiția de a fi primii și spiritul comercial erau comune ambelor seminții. Faptul că nepotul lui nu era chiar așa nu-i zdruncina câtuși de puțin teoria. Mai existau și erori de fabricație…Nenea Victor știa totodată că în ciuda acestor calități, ori poate tocmai din pricina lor, oltenii nu erau prea agreați în Banat. Așa că treptat-treptat se adaptase locului. Înlocuise perfectul simplu cu cel compus, vorba iute cu cea molcomă, zaibărul cu sauvignonul, chimirul cu bretelele, cămașa de in cu costumul două piese, dar în adâncul ființei sale rămăsese același băiat simplu de la țară, care fusese învățat că drumul cel mai scurt dintre două puncte e drumul drept.Read more…
Războaiele din Israel sunt un pic cam ca alegerile. S-a mai terminat o rundă și așteptăm runda următoare. Până atunci pauza de respirație care îmi îngăduie să trag niște concluzii. Si chiar dacă ele nu vor fi pe placul tuturor eu le pun aici că dacă tot le-am tras, e păcat să nu le împărtășesc. Nici una din părți nu a reușit să-și asigure fotografia victoriei. Nu a existat o poză echivalentă cu cea a soldatului sovietic care a fluturat drapelul URSS deasupra Reichstagului la finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Scriitorul Amos Oz spunea odată: “Cu cât vor fi mai multe victime israeliene, cu atât va fi mai bine pentru Hamas. Cu cât vor fi mai multe victime palestiniene va fi mai bine pentru Hamas” . Din fericire pentru noi, Israelul a evitat să-i procure Hamasului această victorie morală. Mă doare sufletul pentru fiecare nevinovat ucis însă pot spune cu mândrie că Israelul a încercat și chiar a reușit să limiteze cât mai mult numărul de victime colaterale printre cei neimplicați in conflict. Acest război, ca mai toate războaiele, a adus cu el multă, foarte multă ură. A făcut să erupă tot puroiul netratat din societate. Dar a mai fost totodată și un alt aspect. Poate că nu ați auzit până acum despre Ido Avigal, un băiat de 5 ani din Sderot, lovit mortal de o rachetă pe care Cupola De Fier nu a reușit să o intercepteze și al cărui tată a zis – cu toată durerea – că speră ca micuțul Ido să fie ultima victimă a conflictului…Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
