Nu-mi amintesc de alarmele din copilăria mea, deși la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial aveam deja aproape 6 ani. Probabil că la acea vreme războiul se îndepărtase de Moldova și pentru populația regiunii pacea luase deja locul conflagrației militare. Timp de zeci de ani știam despre alarmele antiaeriene mai mult din citit decât din auzit (în adevăratul înțeles al cuvântului). Dar Războiul de Yom Kippur, care a avut loc cam la un an și jumătate de la emigrarea noastră în Israel, ne-a inclus în ”meniu” alarme aproape zilnice, la orice oră. Îmi amintesc perfect ordinul de a vopsi în albastru farurile mașinilor. Seara toate luminile orașului erau stinse, pentru a preveni un eventual atac. Apoi a venit războiul din Irak și cele aproape 40 rachete lansate de Saddam Hussein spre Israel, ceea ce a dus pentru câteva săptămâni la o schimbare totală a ritmului vieții israelianului. Rachetele rămân rachete și alarmele rămân alarme, se schimbă doar locul de unde sunt lansate. Locuind în sudului Israelului, în ultimii aproape 40 ani nu am dus lipsă nici de rachete, nici de alarme. În ultimii ani ele veneau din Fâșia Gaza, care devenise independentă și suverană în 2005, când s-a retras ultimul soldat israelian. Suveranitatea s-a dovedit ”fructuoasă” – vecinii noștri au început imediat (și continuă până astăzi) să ne semnaleze periodic evoluția armelor îndreptate împotriva populației civile, mai ales cea din apropierea graniței. Casa mea se află la 30-40 km de Gaza, la ”o bătaie de pușcă” pentru o rachetă cu capacitate minimă. Read more…