Andrea Ghiţă: NEGAREA NEGAŢIEI HOLOCAUSTULUI…un DEMERS ZADARNIC, în ROMÂNIA?

Poate că mulţi cred că alegaţiile unui istoric vârstnic şi cu mintea confuză care spunea că “ În România au fost persecuţii împotriva evreilor, 100 până la 120.00 de evrei au murit, dar nu a fost Holocaust,” nu pot avea vreun efect asupra unor minţi luminate şi nici a oamenilor din zilele noastre. Numai că cele rostite de Vladimir Iliescu în aula Academiei, în 14 februarie 2013, au fost propagate rapid via Internet, stârnind nenumărate ecouri favorabile, în timp ce reacţia întârziată, ezitantă şi în surdină, venită din partea oficialităţilor a trecut aproape neobservată.

Prima oară am dat ochi cu negaţionismul în iarna anului 2003, în sufrageria elegantă a unui medic psihiatru din Bistriţa unde fusesem invitată împreună cu colegul meu, operatorul de imagine, cu care realizam un film despre evreii bistriţeni. Mâncare gustoasă , coniac fin, conversaţie plăcută . Venise vorba despre interviurile făcute cu două doamne venerabile (odihnească-se în pace) Mina Deac (supravieţuitoare din Transnistria) şi Elena Pop (supravieţuitoare de la Auschwitz) şi filmările de la fosta fermă de porci unde fusese instalat ghetoul din Bistriţa, în primăvara lui 1944. Gazda ne-a ascultat cu atenţie şi pe urmă şi-a exprimat calm, pe îndelete, opinia că totul e o plăsmuire, întrucât se dovedise “ştiinţific” că din cauza lipsei de etanşeitate a uşilor şi ferestrelor camerelor de gazare, lumea nu putea să moară asfixiată…Erau informaţii pe care le citise într-o carte şi de care nu se îndoia. A mai adăugat că totul e o conspiraţie evreiască menită să stoarcă averi. Mi s-a pus un nod în gât, din pricina uimirii şi revoltei, fiindu-mi imposibil să articulez vreun cuvânt cu care să-i combat afirmaţiile, să-i spun că tatăl şi unchiul meu fuseseră deportaţi la Auschwitz şi au avut norocul să scape de selecţie, dar bunicii din partea tatei şi mamei, fraţii şi surorile lor, copiii de vârste fragede, vecinii din cartierele evreieşti din Cluj şi din Gheorgheni, cunoştinţele mai vârstnice, femeile cu copii mici, bolnavii şi infirmii au pierit în camerele de gazare, că toate acestea le aflasem din „surse directe şi credibile, de la martori”. Amuţisem, nefiind în stare să vorbesc despre faptul că în calitate de intervievator al Programului Survivors of the Shoah, între anii 1998 – 1999, ascultasem relatările mai multor supravieţuitori ai Holocaustului care-mi povestiseră despre grozăviile trăite la Auschwitz, în alte lagăre naziste sau în nesfârşitele marşuri ale morţii.  Mă blocasem fără a putea scoate o vorbă. Oricum, eu eram „una de-a lor” intoxicată cu aceste …plăsmuiri A pledat în locul meu, colegul meu care aflase şi el din surse directe şi citise despre ororile de la Auschwitz. A încheiat spunându-i gazdei: „Tatăl colegei mele a fost deportat la Auschwitz, rudele ei au fost gazate”. Medicul în cauză n-a mai argumentat. Nu aveam să aflu dacă îl convinsesem sau a abandonat subiectul din politeţe. De altfel, pentru mine nu acest lucru a fost esenţial, ci faptul că un coleg român se străduise să demonteze un eşafodaj de neadevăruri.

După această întâmplare am simţit nevoia să-mi ridic glasul împotriva negaţionismului, invitând în emisiuni foşti deţinuţi în lagăre naziste sau deportaţi în Transnistria şi specialişti prestigioşi care aduceau mărturii şi argumente ştiinţifice solide. Am intervievat supravieţuitori şi le-am prezentat poveştile de viaţă în presă sau pe micul ecran, fiind încredinţată de importanţa salvării fiecărei pagini de istorie trăită care se putea constitui într-o depoziţie valoroasă în lupta cu negaţionismul.

În acelaşi timp am observat cu consternare că – mai ales în publicaţiile online – aceste articole stârneau avalanşe de postări negaţioniste, antisemite şi insultătoare. Chiar dacă printre ele apăreau şi opinii argumentate cu date şi fapte menite să demonteze afirmaţiile neadevărate şi viscerale, extrem de rar aveau câştig de cauză. Era o confruntare inegală şi inutilă, până la urmă.

După adoptarea Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România – aşa numita Comisie Wiesel care dovedea că în România, in timpul celui de al doilea război mondial, a avut loc Holocaust -şi aplicarea recomandărilor sale: înfiinţarea unui institut specializat pentru studierea Holocaustului din România, predarea istoriei Holocaustului în şcoli, pregătirea profesorilor de specialitate, insituirea Zilei de comemorare a Holocaustului din România, etc. , am fost încredinţată că lucrurile au intrat într-un făgaş firesc şi, în calitate de jurnalist, am reflectat evenimentele comemorative, publicaţiile, taberele, cursurile şi spectacolele organizate de profesori, elevi şi studenţi, pe tema Holocaustului. Din când în când, inevitabil, eram pusă în faţa unor opinii individuale de contestare a Holocaustului din România pe care mă străduiam să le combat, dar eram mult mai liniştită ştiind că există o poziţie oficială în ceea ce priveşte Holocaustul din România şi o legislaţie care incriminează manifestările publice ale negaţionismului – prin Ordonanţa de Urgenţă adoptată în 31 martie 2002 – (în articolul 6 stipulându-se că Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi).

Iată că la aproape un deceniu de la adoptarea Raportului Wiesel şi aplicarea unora dintre recomandările sale, negaţionismul nu s-a diminuat. Dar nu acest lucru este cel mai îngrijorător, ci faptul că el se manifestă şi în spaţiul public, aşa cum s-a întâmplat de curând în aula Academiei Române, iar, reacţiile – atât din partea Academiei, cât şi a organizaţiilor evreieşti sau a societăţii civile – au fost destul de firave, ca şi cum ar fi stânjenitor să protestezi, să combaţi sau să recunoşti că – participând la eveniment – ai aplaudat în loc să te indignezi.

Poate că mulţi cred că alegaţiile unui istoric vârstnic şi cu mintea confuză care spunea că «În România au fost persecuţii împotriva evreilor, 100 până la 120.00 de evrei au murit, dar nu a fost Holocaust, dovada cei peste 300.000 care au supravieţuit în Regat. Au murit mare parte din prostie. Sigur 20 – 30.000 au fost împuşcaţi pe drum. Bătrânii cădeau, îi împuşcau, dar majioritatea au murit că au fost băgaţi în colhozuri şi au venit primele epidemii… Românii răspund de asta, dar asta nu este Holocaust… » nu pot avea vreun efect asupra unor minţi luminate şi a oamenilor din zilele noastre. Numai că cele rostite de Vladimir Iliescu în aula Academiei, în 14 februarie 2013, au fost propagate rapid via Internet, stârnind nenumărate ecouri favorabile, în timp ce reacţia întârziată, ezitantă şi în surdină, venită din partea oficialităţilor a trecut aproape neobservată. Nu e exclus să se fi mizat pe tărăgănare, până la împlinirea celor trei zile cât ţine fiecare minune. Pentru a nu isca valuri. Numai că valurile s-au propagat …de partea cealaltă.

Uneori m-am întrebat şi eu dacă nu mă preocup prea mult de Holocaust, mai ales că nu o dată aud şi remarci în acest sens. Dacă obstinaţia negării negaţiei Holocaustului din România nu este un demers zadarnic, fără sorţi de izbândă ? Dar nu pot abandona subiectul atâta timp cât numărul supravieţuitorilor Holocaustului scade dramatic şi numărul contestatarilor sporeşte, atâta timp cât cunoaştem istoria genocidului armean care nu mai are supravieţuitori, dar are contestatari şi atâta timp cât mai sunt destule voci care clamează deportarea romilor.

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *