Evi Szmuk: TRAGEDIILE FAMILIEI NOASTRE

În septembrie 1944 unitățile Armatei Roșii au intrat în orașul Gheorgheni, părăsit de populație. Însă în urma contraatacului trupelor germane și maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofițeri ai Armatei  Roșii strânși într-o curte au fost executați de garda civilă din localitate. Care gardă civilă a fost nevoită în curând să se refugieze, războiul continuându-și cursul, nu înainte de a  incendia cartierul locuit de țărani din estul orașului unde se refugiaseră soldații ruși, căzând în totalitate victime flăcărilor…În acele momente de spaimă în curtea casei unde locuiam noi s-au strâns vreo sută de persoane în jurul  tatălui meu. Dintr-odată și-au făcut apariția doi militari unguri care l-au somat să-i urmeze.

În septembrie 1944 unitățile Armatei Roșii au intrat în orașul Gheorgheni, părăsit de populație. Însă în urma contraatacului trupelor germane și maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofițeri ai Armatei  Roșii strânși într-o curte au fost executați de garda civilă din localitate. Care gardă civilă a fost nevoită în curând să se refugieze, războiul continuându-și cursul, nu înainte de a  incendia cartierul locuit de țărani din estul orașului unde se refugiaseră soldații ruși, căzând în totalitate victime flăcărilor.

În acele momente de spaimă în curtea casei unde locuiam noi s-au strâns vreo sută de persoane în jurul  tatălui meu. Dintr-odată și-au făcut apariția doi militari unguri care l-au somat să-i urmeze. Lumea de față s-a panicat, a început să se lamenteze, să țipe. La care cei doi militari s-au gândit ce s-au gândit și i-au dat drumul…

Familia Szmuk în 1943, când mai erau împreună cu toţii

Ce se întâmplase de fapt? Ulterior,  părinții mei au aflat că membrii respectivi ai  gărzii civile, speriați de faptul că ei fuseseră martori la executarea ofițerilor ruși – fără niciun drept, fără nicio autorizație – adunaţi pe vârful muntelui Bucin, au format un tribunal ad-hoc, condamnându-l pe tatăl meu la moarte și trimițând soldații să execute  sentința. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Între timp contratacul a fost respins şi Armata Roşie a revenit. Însă a urmat o nenorocire – soldații ruși, adăpostiți în fînarul din spatele casei unde locuiam, au provocat un incendiu care a cuprins toată clădirea – cinci locuințe inclusiv a noastră. Tatălui meu care era folosit ca translator pentru comandantul sovietic nu a fost lăsat să stingă focul. Când a cerut voie să se ducă acasă, să facă ceva i s-a spus: “Ești eliberat de glorioasa Armată Roșie și porți grija unei case? Ai la dispoziție tot orașul ăsta golit de populație !” Mama s-a retras cu fratele meu mai mic, Miki, în clădirea de vizavi. Peste câteva zile, la comandantul sovietic a cerut să i se arate casele unde au locuit căpeteniile fasciste ale urbei. Când a ajuns la casa președintelui Uniunii Baross (Baross Szövetség) care se ocupase cu înlăturarea evreilor din viața economică, aflând că era ocupată de NKVD, a dispus evacuarea clădirii,  pe care apoi a oferit-o familiei noastre. Adevărul e că ruşii se cam considerau stăpâni absoluți…În orice caz, erau învingători și…vae victis…Părinții mei s-au mutat în casa respectivă, iar atunci când proprietarii s-au întors din refugiu, imediat au încheiat cu ei un contract de închiriere.

În luna martie 1945 Transilvania de Nord a revenit României. Viața și-a reluat cursul, cu toate pierderile mari suferite din cauza războiului, a prizonieratului, deportărilor, refugiului, condițiilor schimbate – lumea era nevoită să se adapteze.

Deportările reduseseră populația evreiască la o zecime din cea antebelică – era strigător la cer – dar fiecare familie simte cu cea mai mare acuitate propria durere …

Evenimentele din septembrie 1944 despre care am pomenit mai sus persistau în amintirea oamenilor.Și autorii se temeau, probabil, de martori…Așa s-a întâmplat că tata s-a pomenit acuzat de ridicola speculă cu….brânză de burduf! În partea locului exista tradiția ca oamenii plecați la tăiatul brazilor în munți să fie aprovizionați cu mălai, slănină și brânză. Cum tata se ocupa de exploatările forestiere, ținea în pivniță o cantitate din acele alimente oferite oamenilor angajați la munca în pădure. În martie 1948  acțiunea era pe terminate  întrucât tata, cu mare bucurie, acceptase numirea sa ca administrator al pădurilor din regiune, cu sediul la Toplița, punând capăt comerțului individual ce nu mai cadra cu evoluția socio-politică ce avea loc în țară.

Și iată că bietul meu tată s-a pomenit cu poliția  în curte, venită să-l aresteze…..Membrii Comisiei de combatere a speculei erau ușor de convins de către inamicii tatălui meu cu niște băuturică…Tata, neîndurând o asemenea înjosire, a intrat în casă și și-a pus capăt zilelor!

Întâmplător sau nu, mama fusese trimisă în campanie electorală în comunele din plasă și nu se afla acasă…

În ciuda gestului său a fost înmormântat după datini, sicriul confecţionat de prieteni a fost purtat pe umeri de câte patru bărbaţi care se schimbau la fiecare pas.  Tata era îmbrăcat în cămașă albă, brodată (cum o fi păstrat-o mama pe tot parcursul războiului ?!). La înmormântare a venit o mare de oameni.

Pe piatra sa de mormânt, din cimitirul evreiesc din Gheorgheni, stă următorul epitaf : Odihnească-se în pace inima ta de luptător (Harcos szived nyugodjon békében)

Dar tragedia familiei noastre era departe de la a se încheia….Nu știam nimic despre fratele meu, Péter, care în ianuarie 1945, la Budapesta, mi-a spus că trece la rușii aflați deja la Gara Keleti. Nădăjduiam că a căzut prizonier…Deșartă speranță…Fratele meu nu avea să se mai întoarcă…O fi fost prins și împuşcat în Dunăre ca atâția alții, o fi fost nimerit de o armă sau prins sub dărămăturile clădirilor lovite de bombe? Nimeni nu știe…sau….nimeni  nu vroia să ne spună…Cine știe ?!!! Odihnească-se în pace, împreună cu celălalt frate, Miki, care în urma unui accident năprasnic a lăsat orfani un băiat de opt ani și altul de un an. Există o vorbă – să nu-ți arate Dumnezeu câte poţi îndura!

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *