Şi a  fost Pesach. au fost sărbătorile  pascale la catolici și protestanți de toate denominațiunile (și sunt multe..). Sfântul Părinte, Papa Francisc a spus obișnuitele cuvântări ”urbi et orbi” dar cu aluzii  mai apăsătoare căci situația e complicată și curge prea mult ”sânge creștin” ca Papa să-și poată permite să binecuvânteze pe toți musulmanii fără deosebire de numărul decapitărilor rituale. Și vine  Paștele Ortodox, cu « festinul » de ouă care de mult nu mai sunt doar roșii ci multicolore și decorate cu fantezie ce depășește tradiția ouălor ”Fabergé”. Și vine noaptea ”Învierii” când o mulțime incredibilă umple la refuz nenumăratele biserici ortodoxe, somptuos decorate și foarte multe din ele construite în ultimii douăzeci de ani,ca dovadă elocventă a celebrei predicții atribuite lui Andre Malraux ”Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc”

Malraux – un cunoscător al filozofiilor și credințelor orientale, un scriitor prolific și un om cu o mare deschidere culturală – era mai curând agnostic decât religios și afirmația lui (oricum scoasă din context) a fost mai curând o referire la spiritualitatea ecumenică a umanității secolului în care trăim, nicidecum la predominanța religiilor tradiționale, deși – cel puțin până acum – se pare că fără să putem anticipa consecințele, asta este tendința.

Foarte multă lume își pune întrebarea firească de ce trei date diferite pentru aceași,sărbătoare chiar dacă semnificațiile nu sunt chiar aceleași:) Răspunsul nu este la fel de simplu pe cât de simplă pare  întrebarea. Dar această întrebare chiar dacă nu se pune de multe ori explicit sau tăios, în fiecare an, se ivește pe vremea asta a ”sărbătorilor pascale” (iată o denumire potrivită, care poate fi acceptată fără ezitare de toată lumea:) și de cele mai multe ori se evită un răspuns limpede, nu de alta dar, subiectul este din cale afară de delicat. Cum să spui adevărul tău fără să rănești sensibilitățile și fără să refuzi adevărul celuilalt ? Mai cu seamă că de la Platon citire, știm că atunci când e vorba de credințe nu avem cum să deducem (rațional) dacă ele sunt adevărate sau false .În epoca tulbure  pe care o trăim (deși trebuie să recunoaștem că niciodată în decursul istoriei sale de – se zice – câteva sute de mii de ani ”omul” nu a trăit atât de bine și nu a consumat atât de mult din resursele – câte or fi – ale pământului (care ne suportă, ne adăpostește și ne hrănește) încercăm să ne armonizăm credințele, în nădejdea că vom reuși să avem cândva cu toții una. Tot Platon zicea acum 2500 de ani, că ”atunci pot fi credințele adevărate când se potrivesc bine împreună”!

Globalizarea…credințelor?

În secolul trecut (XX) au apărut primele încercări serioase și sistematice de promovare a ”ecumenismului”. Deocamdată, în aproape o sută de ani, din 1910 până în 1990 s-a reușit – mai ales din inițiativa protestanților – să se întrunească în diverse orașe ale lumii 33 de conferințe internaționale și interconfesionale, în care  s-a încercat apropierea doctrinară a diverselor religii creștine. Ca un prim rezultat, în 1948, s-a constituit la Amsterdam ”Consiliul Mondial al Bisericilor” din care fac parte 349 biserici protestante și ortodoxe. Biserica Catolică (cea mai importantă și mai mare Biserică Creștină din lume) nu este membră a acestui consiliu, dar se pare că există o conlucrare pozitivă cu ea; dar în lume, în afara religiei creștine (cu cei mai mulți adepți, în lume fiind 2,2 miliarde de creștini, din care 51% catolici, 12% ortodocși,  35% protestanți de diferite credințe) mai trăiesc 5 miliarde de oameni care practică diferite religii, credințe, culte al căror număr se ridică la vre-o 15.000 de-a lungul întregii istorii. Printre aceste atât de multe credințe se regăsește și un grup mic, dar foarte important, evreii:), o parte dintre ei practicând iudaismul:)

În 1946 la Oxford în prezența a doi respectați lideri religioși  Arhiepiscopul de Canterburry și Rabinul Leo Baeck, precum și a vice-premierului Marii Britanii  Lord Butler, au fost puse bazele Consiliului Internațional al Creștinilor și Evreilor. În 1947 la Seelisberg, în Elveția,  au fost acceptate cele ”ZECE PUNCTE” care au devenit obiective pentru apropierea dintre Creștinism și Iudaism. Aplanarea contradicțiilor adânci, săpate în atâtea secole nu este un obiectiv simplu de atins. În 1954 cardinalul Griffin, reprezentantul Vaticanului, a fost retras din consiliu din ordinul Papei Pius XII. Schimbarea de atitudine a Vaticanului față de evrei a început abia după ce NOSTRA AETATE a fost votat și promulgat de Papa Paul al VI-lea.

Papa Ioan-Paul al II-lea, marele Pontif al înnoirii catolicismului, a sprijinit efectiv Consiliul care desfășoară o continuă activitate având reprezentanțe în peste 20 de țări. Una din întrunirile Consiliului a avut loc și în România la Arad, prin strădania lui Ionel Schlesinger, președintele Comunității Evreilor din Arad, dar în afară de câteva participări la lucrările consiliului, nimeni din România nici din partea cultelor creștine, nici din partea  federației evreilor nu a manifestat vreun interes deosebit.

Un fel de Hagada (istorie de Pesah)

Controversata istorie a Sărbătorilor Pascale este o chestiune de ”familie” iudeo-creștină, nu privește nici măcar toate  religiile așa-zis monoteiste sau avraamitice căci musulmanii, ”verii” noștri nu au în Coran nici o referire la vreo sărbătoare care să  poată crea confuzii prin similaritate. Dacă n-au, e mai bine căci  trăim timpuri în care e riscant  să ai vreun contencios cu islamul. Musulmanii au dovedit în ultimul timp că nu înțeleg de glumă. Cu creștinii e alceva. Ei sunt ”ramurile” iudaismului, crescute nu doar din aceași ”rădăcină”, ci chiar din aceeași tulpină. ”Copacul” iudaismului  era deja viguros, atunci când au crescut ”ramurile” creștinătății la început încă firave. TORA  (care înseamnă în ebraică, îndrumare, doctrină),considerată sacră de evrei și nu numai, a călăuzit timp de aproape 20 de secole mica populație a evreilor (veniți de”dincolo de râu”), cărora patriarhul Avraham, le-a dezvăluit existența unui singur Dumnezeu, atotputernic, fără început și fără sfârșit, de nevăzut, dar prezent peste tot, al cărui nume este atât de sacru încâ nu e voie  nici să-l rostești. Într-o lume în care oamenii se închinau la idoli confecționați cu mâna lor sau la zei pe care îi puteau vedea sau măcar imagina și reprezenta, ”vestirea” lui Avram despre această infinită  ”Ființă”, de neînchipuit și totuși existentă pretutindeni, cu care nu doar că a conversat, dar a și încheiat un contract, trebuie să fi fost de a dreptul zguduitoare. Avram (devenit între timp Avraham) și poporul său se obliga potrivit acestui prim contract (legământ)  să nu iasă din cuvântul Domnului, iar El, Domnul avea să dea în schimb, poporului său, o țară în care  curge numai ”lapte și miere”. De-a lungul celor 20 de secole scurse între acest eveniment  și apariția creștinismului, evreii au mai avut o conversație cu D-zeul lor, în dreptul Muntelui Sinai, după ce au fost miraculos eliberați din sclavia egipteană. De astă dată interlocutorul a fost conducătorul și profetul lor Moise, care a mijlocit un nou legământ, continuarea precedentului. Evreii au fost aleși să primească Legea, sub forma Decalogului înscris pe două table de piatră. Din cele 10 porunci,una este o declarație despre Unicitatea lui D-zeu, două  sunt obligații : păstrarea Șabatului și cinstirea părinților, iar șapte sunt restricții a căror încălcare implică pedepse aplicate celui vinovat, dar și urmașilor lui până la a patra generație. Dacă îndeplinești obligațiile și nu încalci restricțiile D-zeu devine iubitor și te va răsplăti până la a mia generație! Pentru a înlesni respectarea Decalogului,Tora indică 613 percepte (mițvot – ebr.)  care trebuie știute și îndeplinite. Cele mai importante sunt cele care reglementează separația dintre pur și impur, dintre sacru și profan. În Tora se descrie cu exactitate unde și cum trebuie păstrate Tablele Legii și care este ritualul de ”comunicare” cu D-zeul Unic.

La începutul peregrinărilor evreilor prin pustiu,până la cucerirea Țării lui Israel (țara promisă  de D-zeu poporului”ales” ) acest loc numit Tabernacol, se deplasa odată cu poporul. Abia când, potrivit narațiunii biblice, a fost ales Ierusalimul drept capitala regatului condus de David, fiul acestuia, înțeleptul Solomon, a construit Templul care înlocuia Tabernacolului. În următorul mileniu Regatul Evreilor s-a divizat, a fost supus și distrus de armatele  unor țări   din Orientul Mijlociu, dintotdeauna o zonă frământată, tampon, între mari imperii, Primul Templu a fost și el distrus și pe locul lui a fost clădit  al Doilea Templu la Ierusalim de către  evreii care s-au întors din exilul babilonian..

Testamente…vechi și noi

“Cina cea de taină” – un Seder din Ajun de Pesach

Până la această etapă drama evreilor și a religiei lor s-a desfășurat în decorul familiar al Orientului Mijlociu și cu ”actorii” locali. Tragedia lor a început odată cu ”năvălirea” Europei. Au venit grecii apoi romanii,  încercând să împună cultura lor rafinată şi politeistă, evreilor, care de peste  cincisprezece secole se supuneau unui Dumnezeu Unic, Invizibil, Omniprezent  Atotputernic și Atotștiutor. La început au fost luați de greci cu binișorul, și fiind fascinați de eleganța trupurilor modelate cu gimnastici și întreceri sportive, s-au apucat să preia din manierele lor, au învățat limba greacă în care au fost scrise până atunci cele mai înțelepte gânduri născocite de mintea umană și, mai mult decât atât, au tradus propria capodoperă națională, de inspirație divină, Tora sub titulatura de Pentateuh, făcând-o accesibilă Europei. Întregul Tanach (Tora continuată cu Cartea Profeților și alte Scrieri ) a fost tradus la Alexandria de 70 de învățați sub denumirea de Septuaginta.  Romanii au procedat mai violent și au ocupat Iudeea încercând să-și impună, ca în toate provinciile supuse, împărații ca zei cărora evreii ar fi trebuit să se închine. A urmat un secol de războaie cumplite, de lupte inegale între marea Romă și mica Iudee, în vâltoarea cărora s-a distrus cel de al Doilea Templu, sanctuarul evreilor, Ierusalimul – oraşul lor sfânt – s-a făcut una cu pământul,  cei care au supraviețuit s-au împrăștiat în toate colțurile Imperiului. Dar și Imperiul a ieșit puternic zdruncinat din această încleștare. Intărită – dacă putem să spunem așa – a ieșit ideea de monoteism.

Creștinismul, noua religie care își socotește întemeierea la Ierusalim (în anul 3790 al calendarului ebraic) împărtășește cu iudaismul credința intr-un singur Dumnezeu, Creatorul și Stăpânul Lumii, precum și Septuaginta, care s-a denumit în teologia creștină Vechiul Testament, în susținerea ideii că a. precedat Noul Testament, compendiul  vieții și propovăduirilor lui Isus, un tânăr evreu din Nazaret, întemeietorul creștinismului.

Un izvor care devine…mare.

Marea contribuție a creștinismului a fost diseminarea credinței monoteiste. La începuturi era organic legat de iudaism, majoritatea  primilor adepți ai noii religii – răspândită în special prin ”apostoli”, ucenicii Meșterulu – au fost evrei care cunoșteau învățăturile Tanah-ului.  Din ce în ce mai mulți neevrei au putut citi traducerea în limba greacă ”Septuaginta” și apoi cea în latină ”Vulgata”, luând contact cu Biblia despre care Nietzsche afirma că e cea mai strălucită operă a literaturii mondiale. Călătoriile misionare ale neobositului apostol Pavel, numeroasele lui scrisori adresate diferitelor comunități  creștine au contribuit la creșterea considerabilă a numărului de adepți (creștini), căci creștinismul în versiunea pauliană a renunțat la restricțiile impuse de cele 613 obligații și condiționări din Tora. Ca să fii acceptat în comunitatea creștină nu mai trebuia să fi evreu, deci circumcis, erau acceptați și păgânii, era suficient să crezi, nu mai era obligatoriu să știi, era suficient să-ți iubești aproapele, nu era obligatoriu să respecți Legea…

Erau din ce în ce mai multe comunități creștine care se numeau ca și predecesorii lor evrei ”adunări populare” în greacă ”ecclessia”, de unde a derivat binecunoscutul termen de ecleziastic, inclusiv cea de organizare cu câte un episcop în fruntea bisericilor.  Cea mai mare rată de creștere s-a atins după ce grație, împăratului Constantin și a mamei sale, Elena, creștinismul a devenit religie de stat. S-a consemnat că la acest prilej Constantin a comandat 50 de exemplare ale Pentateuh-ului.

În anul 325 a avut loc conciliul de la Niceea la care au participat sute de episcopi și s-au fixat primele canoane ale creștinismului, s-au condamnat primele erezii și s-a fixat prima dată pentru sărbătorea creștină de Paști. Aici s-a definit Trinitatea Divină, formată din Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, egali și co-substanțiali, adică nu Tatăl l-a creat pe Fiul ci sunt co-eterni. O altă dezbatere a fost în jurul calității lui Isus de om și/sau D-zeu. Conciliul a deliberat și hotărât că este D-zeu adevărat, al doilea din Trinitate, Mântuitorul căruia trebuie să te închini. S-a hotărât modul de fixare a datei sărbătorii de Paști. Noul Testament specifică drept temelie a credinței creștine învierea lui Isus, iar Cina cea de Taină, în noaptea de Seder Pesach a fost pentru El pregătirea pentru sacrificiu, simbolic, mața (azima) fiind corpul lui și vinul roșu sângele lui care urma să fie vărsat. Totuși regula stabilită la Niceea a fost ca data sărbătorii creștine de Paști să fie independentă de data Pesach-ului evreiesc și calculată conform calendarului iulian astfel încât ele să nu se suprapună.Ulterior după peste un mileniu,când Biserica Catolică urmare a marii schizme s-a separat de Bisericile Ortodoxe din răsărit (Bizanț),și a adoptat calendarul Gregorian (1582),diferit de cel iulian au rezultat date diferite ale sărbătorii de Paști și între bisericile creștine .

Cine ți-a scos ochii? Frate meu! Aha! De aia ți i-a scos așa de adânc…(Proverb românesc)

De la Conciliul ținut cu 1700 de ani în urmă la Niceea, divergențele dintre monoteismul evreiesc și cel creștin nu s-au aplanat. Dimpotrivă. Cu toate că cele două mari religii sunt atât de strâns înrudite, atât de apropiate prin devotamentul și slăvirea aceluiași Creator, prin respectarea (aproape) aceluiași cod moral și etic, sprijinit pe cele 10 porunci. Ambele au ca referință culturală și de credință același izvor inestimabil Biblia! Totuși de-a lungul acestor 17 secole,între cele două religii s-au ridicat noi bariere, încercările de clarificare și armonizare a principiilor și de atenuare a contradicțiilor au fost superficiale  și adeseori  întrerupte  de confruntări sângeroase. Cruciadele, Inchiziția, progromurile ,expulzările, ghetourile, deportările și exterminările reprezintă amintiri dureroase care au marcat eșecurile conviețuirii. Aceasta nu este de fel o concluzie care să nege imensul progres realizat de omenire în toate aspectele vieții inclusiv în cel al relațiilor interumane, ci un îndemn la reflecție, la analiza etapei pe care o parcurgem și cum ar trebui să acționăm pentru a evita erorile și relele care pe parcursul ultimilor secole de istorie au  întunecat cerul speranțelor într-o lume mai bună pentru cât mai mulți oameni.

 O profeție hazardată

Modernitatea determinată de progresul amețitor și schimbarea accelerată a tehnologiilor modifică radical atât condiția fizică în care trăim, cât și conceptele noastre, inclusiv cele legate de întrebările existențiale care în mod firesc ne preocupă. Multă vreme a predominat prezumția secularizării rapide a vieții spirituale mai ales în societățile occidentale, unde influența religiei se prevedea din ce în ce mai nesemnificativă. Impactul dur al ateismului agresiv și dictatorial al statelor comuniste, dar și al stângii radicale din statele libere și liberale părea că va consolida perspectiva secularizării. Realitatea a contrazis, însă, aceste așteptări destul de raționale. În fostele state comuniste, după 40 de ani de opresiune, s-a manifestat chiar o revigorare vehementă a fervorii religioase.

Dar aproape peste tot în lume modernitatea a condus la pluralizarea fenomenului religios.  Creștinismul Pentecostal cu celelalte culte neoprotestante a ajuns la 600 de milioane de aderenți în sute de congregații diferite. Congregațiile sunt de regulă independente ideologic și financiar, își stabilesc ele însele detaliile de practicare a propriei credințe, îndeplinind nu doar formal, ci profund, principala lor vocație, aceea de a fi împreună, de a constitui o ”adunare” în care participanții se și sprijină reciproc. Dar modernitatea va afecta toate structurile religioase , atât cele creștine, marile biserici ortodoxe, biserica catolică, numeroasele biserici protestante,  cât și – nu mă îndoiesc – și iudaismul. Ele se vor strădui și sper că vor reuși împreună constituirea unui mare ”spațiu sacru” iudeo-creștin, în care fiecare  grup  de oameni să se poată regăsi într-o ”adunare” potrivită cu tradițiile și înclinațiile proprii. Spațiul ”sacru” să fie adiacent unui ”spațiu profan” – lumea occidentală în care se respectă drepturile și libertățile omului. Poate pare cam fantasmagorică și vagă această speranță, dar sunt semne care ne indică o astfel de direcție.

Lumea  dominată de ”sacru” o lume a virtualități  și a imaginarului va fi o lume paralelă cu cea ”profană”
Tiberiu Roth, 9 aprilie 2015