După cum semnalam în precedentul număr din Revista Baabel (http://baabel.suprapus.ro/2015/07/dupa-75-de-ani-horthy-revine-la-cluj/), în programul ediţiei din acest an (a VI-a) a Zilelor Culturale Maghiare din Cluj, figura şi o expunere întitulată „Horthy Miklós emlékezete” (Memoria lui Miklós Horthy) pe care am întâmpinat-o cu  nedumerire şi promiteam că, în calitate de baabelian, nu am să lipsesc de la eveniment. Şi m-am ţinut de cuvânt. Prelegerea organizată de Academia revistei Korunk a fost găzduită de sala de conferinţe a Erdélyi Múzeum Egyesület (Asociaţia Muzeului Ardelean) aflată într-o clădire emblematică a Clujului, Palatul Rédhey (unde în 1792 avusese loc spectacolul de debut al Teatrului Maghiar din Cluj). Am ajuns cu câteva minute înainte de ora începerii evenimentului, însă nu mai aveam nicio şansă de a ocupa vreun loc. Sala era ticsită, intrarea era blocată şi publicul se întinsese pe scările interioare ale vechii clădiri. Graţie intuiţiei de jurnalist învăţat să se strecoare, am observat că, dând puţin din coate, puteam ieşi pe un balcon lung care dădea spre curte şi se învecina cu şirul de geamuri dinspre interior ale sălii de conferinţe. Balconul în renovare, susţinut de căpriori, era deja plin de spectatorii care găsiseră înaintea mea această posibilitate de a urmări expunerea prin ferestrele – dintre care doar una era deschisă – ciulind urechile şi concentrându-se la maximum. M-am furişat printre ei şi m-am postat lângă fereastra întredeschisă, apucând cu putere de gratiile acesteia (pentru a nu fi dislocată, de noii sosiţi sau „veteranii” enervaţi).

Am ascultat expunerea din spatele geamului întredeschis

Apoi s-a pornit o răpăială generoasă ai cărei stropi calzi îi simţeam în ricoşeu; urechea stângă recepta strigătele persoanelor din curtea interioară, rumoarea programului artistic care se desfăşura simultan în centrul oraşului (aflat la doi paşi), în timp ce cu urechea stângă, încordată la maximum, am putut urmări aproape în totalitate prelegerea academicianului Romsics Ignác, cu excepţia momentelor când vocea lui era acoperită de vuietul sirenelor ambulanţelor sau zgomotul avioanelor care brăzdau cerul. În schimb, din unghiul acela de vedere, nu prea puteam distinge imaginile proiectate pe ecran, trebuind să mi le imaginez doar din comentariile conferenţiarului.

La un moment dat m-a săgetat gândul că sunt o masochistă şi că ar fi cazul să fac cale întoarsă, că o simplă expunere despre Miklós Horthy nu merită atâta efort (fizic şi psihic), dar am rămas cu îndărătnicie dincoace (sau dincolo ?) de gratiile de fier forjat ale ferestrei, pe al cărei pervaz interior se căţăraseră câţiva tineri (erau destul de mulţi tineri in rândul publicului), ascultând într-o linişte desăvârşită cele relatate despre „Memoria lui Horthy”.

Ignác Romsics, membru al Academiei Ungare, cotat ca un istoric moderat, expert în epoca Horthy, predă şi la Universitatea Babeş-Bolyai şi este membru în colegiul de redacţie al revistei Korunk. Prelegerea sa, alcătuită după repere cronologice, a trecut în revistă – destul de detaliat – viaţa lui Miklós Horthy, începând cu sorgintea, copilăria şi prima tinereţe, studiile, cariera militară şi reuşitele acesteia în Primul Război Mondial, perioada sângeroasă de după înfrângerea sovietelor ungare, ascensiunea politică şi gloria interbelică, faptele din al Doilea Război Mondial şi exilul din perioada postbelică, până la stingerea sa din viaţă, făcând şi un bilanţ al acuzaţiilor care i s-au adus şi aducând argumente pentru confirmarea, respectiv infirmarea lor.

În ultima parte a expunerii, Ignác Romsics a analizat şi exemplificat (cu citate din poezii şi cântece) naşterea şi amploarea cultului lui Horthy în spaţiul maghiar carpato-dunărean. A schiţat elementele „anti-cultului” Horthy din anii comunismului, vorbind apoi despre despre revirimentul cunoscut de acest cult,  în ultimii 25 de ani, despre manifestările şi cauzele fenomenului.

Expunerea a luat sfârşit. Mi-am desprins pumnii încleştaţi pe zăbrelele geamului, încercând sentimente amestecate. Pe de o parte nu puteam reproşa carismaticului istoric maghiar – care a vorbit circa o oră şi jumătate, într-un ritm alert, cu detaşare şi, uneori, ironie – că nu ar fi prezentat în mod competent, atractiv şi bogat ilustrat, viaţa, cariera şi cultul lui Horthy, sub diversele sale aspecte contradictorii…Şi totuşi…Ceva nu era în regulă. Cel puţin din punctul meu de vedere (de dincolo…sau dincoace de zăbrele).

Am plecat îngândurată căutând să descopăr sorgintea nemulţumirii, a gustului amar pe care–l încercam. Nu mă aşteptasem, fireşte, la o expunere care îl înfiera pe Horthy – nu se încadra nicicum în tabloul Zilelor Culturale Maghiare – , ci mai degrabă dimpotrivă, la una cu tentă de disculpare şi reabilitare. Nu am găsit argumente să afirm că fusese vorba de aşa ceva…Atunci ce mă nemulţumise, ce mă deranjase?! Nu faptul că ar fi evitat să vorbească de culpele şi crimele lui Horthy, ci modul în care a făcut-o. Proporţia diferitelor etape istorice în economia expunerii şi lejeritatea cu care le-a prezentat pe cele întunecate, duioşia cu care s-a aplecat asupra personalităţii conducătorului, scoţând în evidenţă calităţile sale, acordând spaţii ample descrierii copilăriei, carierei militare, reuşitelor glorioase – inclusiv intrarea triumfală în părţile de ţară recăpătate după arbitrajele de la Viena, menţionând că la Cluj „nu a sosit pe un cal alb, ci pe un Mercedes” – condimentându-şi prelegerea cu momente pitoreşti din viaţa personală, a „omului Horthy”. Romsics nu a ezitat să enunţe cu subiect şi predicat că cele două erori majore ale guvernatorului şi regentului Ungariei au fost: participarea la război şi deportarea evreilor din vara lui 1944, dar în acelaşi timp a scos în evidenţă faptul că după intrarea trupelor germane în Ungaria şi primirea lor binevoitoare, Horthy care – după o întâlnire cu Hitler – şi-a păstrat funcţia de guvernator „s-a izolat în cetate şi nu a făcut nimic altceva, decât să semneze deciziile guvernului Sztójay”. În acest fel s-a făcut vinovat de deportarea la Auschwitz şi exterminarea a 70% din evreimea provincială, şi 30% din cea budapestană, deci „în urma unei medieri se poate spune că a salvat 50% din evreii din Ungaria”. Cât despre deportările din 1941, în Galiţia (unde a avut loc şi masacrul de la Kameneţk-Podolski) „era vorba de evreii care nu aveau cetăţenie ungară şi n-au fost decât …câteva mii”.

Romsics a explicat revirimentul cultului lui Horthy prin faptul că în Ungaria, după căderea comunismului, s-a creat un vid de modele. Eroii paşoptişti fiind prea îndepărtaţi în timp, cel mai la îndemână erou era Horthy. Figura sa a fost evocată din ce în ce mai des, osemintele i-au fost reînhumate în patrie (aşa cum îşi dorise), i s-au ridicat statui, castelul din Kenderes (locul unde s-a născut) şi cripta familiei Horthy (unde a fost reînhumat) au devenit locuri de pelerinaj, cultul său cunoscând un trend ascendent. Istoricul a mai arătat că, îndeobşte, la evenimentele dedicate memoriei lui Horthy, alături de cei care îl omagiază apar şi protestatarii „mai ales supravieţuitorii de la Auschwitz şi militanţii de stânga” …

Ignác Romsics a menţionat şi faptul că Miklós Horthy nu a fost declarat criminal de război, fiind citat la Procesul de la Nürnberg doar în calitate de martor. Tito ceruse extrădarea lui spre a fi judecat (Dincoace de gratii nu am auzit să se fi precizat motivul extrădării, respectiv masacrarea câtorva mii de sârbi şi evrei din Voivodina, în ianuarie 1942), dar până la urmă Horthy nu a fost predat sârbilor, înlesnindu-i-se plecarea în Portugalia unde a trăit la până la capătul zilelor sale, în pitorescul Estoril, pe ţărmul mării „aşa cum îi şedea bine unui amiral”.

La finalul celor aproape nouăzeci de minute ale prelegerii – la care necunoscătorii limbii maghiare au beneficiat de căşti pentru a audia traducerea în limba română (o sarcină extrem de dificilă pentru translator, datorită ritmului alert, datelor, numelor şi citatelor) – în afara unei singure persoane care a cerut lămuriri privind muzeul de la Kenderes, nimeni nu a întrebat nimic…Probabil unii au răsuflat uşuraţi că nu a fost „mai rău”, iar alţii erau mulţumiţi de cele auzite. În fond cine să fi dezbătut subiectul, în plin sezon estival, în toiul festivalului culturii maghiare şi, mai ales, în lipsa invitaţiilor lansate istoricilor?!

Înghiţindu-mi amărăciunea, am plecat spre casă, reflectând asupra necesităţii abordării unui subiect controversat care stârneşte un interes atât de mare şi a modalităţilor de prezentare acestuia… Asupra obiectivităţii, detaşării şi…duioşiei istoricului.

Şi nu pot să spun că nu m-a încercat teama că dacă va continua aceeaşi lejeritate în evidenţierea responsabilităţii lui Horthy în ceea ce priveşte exterminarea populaţiei evreieşti,  odată cu dispariţia generaţiei de supravieţuitori ai Holocaustului, sunt şanse mari ca importanţa lui Miklós Horthy, guvernator şi regent al Ungariei,  să sporească tot mai mult şi figura lui să se profileze tot mai pregnant şi mai pozitiv, pe fundalul istoriei.

Andrea Ghiţă