Nu semănăm deloc eu și mama. Ea e o persoană hotărâtă, atunci când vrea ceva nu prea stă pe gânduri. Prima dată când am realizat că are o forță de neoprit aveam vreo cinci ani. În miez de vară, pe o căldură îngrozitoare, m-a anunțat că plecăm la bunica, la Greci. Tata era plecat din oraș, ea carnet de șofer încă nu avea așa că am pornit într-o aventură un pic nebunească pentru acele vremuri. Să străbați 25 de kilometri îți lua aproximativ o jumătate de zi. De la Brăila, autobuz până la bac. Bacul pentru trecut Dunărea până la Smârdan. De la Smârdan, autobuz până la Măcin. Iar de la Măcin alt autobuz până la Greci. Punctul terminus. Și buricul pământului. Pentru mama și pentru mine.

Călătorie lungă și obositoare. Căldură și praf. De la Măcin însă, surpriză. Și noroc. Şofer pe rată e vărul primar al mamei, unchiul Gheorghe. Ne așezăm în față lângă el și am impresia că sunt cel mai important om din lume.

Eram un pic îndrăgostită pe atunci de unchiul Gheorghe. Purta întotdeauna uniformă albastră, știa cele mai grozave povești și-mi spunea mereu că semăn cu un fluture. Despre fântâna cu cumpănă de la Culmea Pricopanului știa sigur că e fântâna în care Spânul l-a închis pe Harap Alb.

La Carcaliu, satul lipovenilor, era un moș bătrân care știa să găsească iarba fiarelor. Deschidea orice lacăt și orice ușă. Îl chemase chiar el odată, când pierduse cheile de la garaj. Lipovenii cu bărbile lor cărunte și lungi până la brâu. Mâncători de pește. Și de oameni, credeam eu în sinea mea, deși unchiul Gheorghe nu mi-a sugerat asta niciodată.

Despre ghiolul care lucea ca oțelul în depărtare spunea că adăpostește niște știuci lungi de jumătate de metru. Și somni care pândesc în mâl din adâncuri. Dar și un inel fermecat, care desfăce vrăji și blesteme.

Mă luase o picoteală plăcută, de la căldură și de la atâtea povești. Autobuzul scârțâia din încheieturi și se legăna plăcut.

Mâna unchiului a zvâcnit brusc. Uite, vezi, am ajuns acasă. M-am uitat în direcția mâinii lui și am văzut-o. Șoseaua de doi kilometri care de la drumul principal ducea în sat, mărginită pe o parte și pe alta de plopi. Și atunci am simțit, pentru prima dată în viața mea, că acasă înseamnă plopii ăia presărați de-a lungul șoselei înguste. La capătul căreia mă aștepta cea mai bună și mai frumoasă bunică, cu cei mai albaștri ochi din lume și cu șirag de mărgele alb-negre la gât.

Plopii mei. Plopii sub care ne odihneam după fiecare cursă nebunească cu bicicleta. Îl chema Toni, era nepotul vecinilor și crescuserăm împreună, ca frații. Era cu patru ani mai mare și promitea solemn să aibă grijă de mine.

Ca în vara aia nebună din 1988. ”Vrei să mergem la pescuit? Vrei să vânăm țestoase sus pe Țuțuiatu? Vrei să-ți arăt o vizuină de vulpe?” Da, da, da.

Dimineți cu mâncat în goană, spălat în viteză pe dinți și pieptănat aproximativ în fața oglinzii. Două codițe strâmbe și o cărare șerpuită printre ele. După care, cursa pe biciclete. Eu, pe Pegasul meu roșu de orășeancă, el pe hârbul cu care tăică-său mergea uneori în celălalt capăt de sat, în mahalaua talienilor.

O căldură care parcă-mi crăpa capul, fix de-a lungul cărării strâmbe pe care, spunea mama lui Toni, păduchii sigur s-ar fi rătăcit.

Când vedeam în sfârșit plopii, plopii noștri cu frunzele lor veșnic tremurătoare, deși aerul nu mișca niciodată deloc, răsuflam ușurați. După o zi întreagă de umblat aiurea, lăsam bicicletele să cadă la marginea asfaltului și ne trânteam la umbra lor. Furam pepeni de peste drum, îi crăpam și mâncam cu mâinile miezul roșu și încins de la soare. Nu ne răcoreau, dar conțineau suficientă apă să ne stingă setea. Eram prea grăbiți dimineața la plecare și niciodată nu ne duceam o sticlă de apă cu noi.

Drumul înapoi spre sat, cu bicicletele împinse, pentru că erau prea fierbinți să ne urcăm pe ele. Sleiți de puteri, incapabili să mai vorbim. Cu sandalele galbene care se afundau în asfaltul topit.

A doua zi, de la capăt. Vrei să-ți arăt urme de mistreț? Da, da, da.

Și plopii noștri, din nou, limanul care ne aștepta cu pepeni zemoși și calzi de la soare.

A fost ultima mea vacanța la Greci. Și ultima oară când l-am văzut. În iarna lui 88 Toni a murit într-un stupid accident de mașină.

Ajung foarte rar la Greci, dar plopii îmi aminteau mereu de el și de vacanțele noastre fără stăpân. Iar acum plopii mei, plopii noștri nu mai sunt. Prea bătrâni, a zis primăria, promițând să-i înlocuiască cu tei tineri. Și cu piste de biciclete.

Neștiind că teii și pistele de biciclete nu știu să-ți mai arate unde te simți acasă cu adevărat.

Doina Gecse-Borgovan