La 2 noiembrie, anul acesta, va avea loc centenarul unei decizii importante pentru istoria poporului evreu : „Declarația Balfour”. Dată sub forma unei scrisori a ministrului britanic de externe („Foreign Secretary”), contele Arthur James Balfour, către lordul Rothschild, președintele Federației Sioniste Britanice („British Zionist Federation”) la 2 noiembrie 1917, ea a exprimat simpatia guvernului britanic pentru aspirațiile sioniste. Răspunsul lordului Rothschild nu a întârziat să vină, la 4 noiembrie 1917, el  mulțumindu-i ministrului Balfour pentru sprijinul acordat de guvernul britanic aspirațiilor marii mase a poporului evreu. Adăugăm traducerea făcută de noi „Declarației Balfour” (originalul este în limba engleză):

Lord Balfour

Ministerul de Externe, 2 noiembrie 1917

Dragă Lord Rothschild,

Am marea plăcere de a vă comunica, în numele guvernului Majestății Sale, următoarea declarație de simpatie cu aspirațiile evreiești soniste, care a fost supusă Cabinetului și aprobată de el.

„Guvernul Majestății Sale vede în mod favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va încuraja eforturile sale neîntrecute pentru realizarea acesui lucru, în mod evident fiind clar înțeles că nu va fi făcut nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară”.

Mă voi bucura dacă veți aduce această declarație la  cunoștința Federației Sioniste.

Al dumneavoastră,

Arthur James Balfour 

Declarație de simpatie, dar relativ ambiguă. Nu era vorba despre întemeierea unui stat evreiesc în Palestina. Nu era vorba nici măcar despre granițele Palestinei în care să fie stabilit un „cămin național pentru poporul evreu” („Jewish National Home”). Bineînțeles, se menționa obligația respectării drepturilor civile și religioase ale comunităților neevreiești din Palestina, fără a se menționa cine sunt aceste comunități. Bineînțeles, aceste comunități nu au fost consultate: nici nu puteau fi consultate în condițiile de război din 1917. Era menționată și obligația respectării drepturilor civile ale evreilor în toate țările lumii: în marea majoritate a țărilor lumii, evreii primiseră cetățenia, trecuseră prin procesul emancipării și integrării. Mulți lideri evrei se opuneau sionismului, printre ei fiind și organizațiile evreimii britanice „Board of Deputies of British Jews” și „Anglo-Jewish Association”, ca și ministrul evreu anti-sionist Edwin Montagu din guvernul britanic, fapt care a întârziat publicarea acestei declarații, ca și caracterul ei ambiguu. Declarația a fost dată de ministrul de externe al uneia dintre puterile Antantei, Marea Britanie, aflată în război cu Puterile Centrale, între care Imperiul Otoman, căruia îi aparținea Palestina. Marea Britanie încă nu cucerise această provincie otomană, iar Antanta încă nu câștigase războiul, dar făcea eforturi pentru a-l câștiga și punea problema noii hărți politice a lumii, a poziției ei viitoare ca putere europeană, colonială și mondială.  Prin „Declarația Balfour”, Marea Britanie spera să-și consolideze poziția în Palestina după viitoarea cucerire a acesteia, provincie pe care ar fi urmat s-o împartă cu Franța ca urmare a acordului Sykes-Picot: evreii sioniști urmau să-i fie recunoscători și să-i servească drept bază de susținere în Palestina și chiar în Orientul Mijlociu. Dar,  deocamdată, promitea să dea ceva care încă nu-i aparținea, un fel de piele a ursului din pădure: soarta războiului încă nu era decisă. Ulterior, „Declarația Balfour” a fost aprobată de conferința de la San Remo la 24 aprilie 1920 și introdusă în normele referitoare Mandatul Britanic asupra Palestinei acordat de Liga Națiunilor, la 24  iulie 1922. Ambiguitatea ei a fost resimțită în politica britanică în Palestina Mandatară în tot cursul acestei perioade, până la decizia Organizației Națiunilor Unite de împărțire a Palestinei într-un stat evreu și unul arab.

Chaim Weizman

Ce alte motive au determinat guvernul britanic să dea această declarație? Unii publiciști și activiști politici din perioada interbelică și chiar postbelică au afirmat că motivul ar fi fost ”vânzarea secretului acetonei” de către liderul sionist, profesorul universitar de chimie Chaim Weizmann, guvernului britanic, ceea ce ar fi ajutat Britaniei în război. Această afirmație a creat un mit atât asupra „Declarației Balfour”, cît și asupra personalității lui Chaim Weizmann. Este o interpretare complet greșită. Este adevărat că Chaim Weizmann, tânăr evreu emigrat din Rusia în Anglia ca student și devenit profesor universitar de chimie la universitatea din Manchester ajunsese unul dintre liderii sioniști din Marea Britanie. De asemenea, este adevărat că el a reușit să-și creeze relații atât în lumea evreiască din Marea Britanie, cât și în rândul clasei politice din această țară. Dar reușita lui ca cercetător în domeniul chimiei, încununată de descoperirea fermentării acetonei l-a ajutat în consolidarea relațiilor sale științifice și politice, fără să devină o târguială între el și guvernul țării lui de adopțiune, căreia îi era devotat. Realitatea este că relațiile de care dispunea l-au ajutat să obțină ajutorul guvernului britanic. Mai mult decât atât: prietenii lui, din clasa politică britanică, au apreciat faptul că el refuzase să ducă tratative cu Biroul Sionist „neutru” de la Copenhaga și afirmase că viitorul sionismului este legat de triumful democrațiilor occidentale. Acest lucru se adăuga farmecului său personal, lucru susținut de istorici contemporani, printre care profesorul evreu american Howard Sachar. Aceasta se întâmpla atunci când mulți lideri sioniști erau pro-germani și când mulți evrei americani emigrați din Rusia erau reticenți față de Antanta, deoarece Rusia Țaristă era una din puterile Antantei. Chaim Weizmann, precum și Nahum Sokolow, Șef-Rabinul Sefard Moses Gaster (originar din România) și Herbert Samuel au reușit să atragă un număr de lideri politici și religioși britanici, printre care David Lloyd George, Mark Sykes, Winston Churchill, arhiepiscopul de Canterbury,  Arthur James Balfour însuși, precum și personalități din domeniul presei, precum Henry Wickham Steed, editorul ziarului londonez  „Times” și Charles P. Scott, editorul ziarului  „Guardian” din Manchester. Unii istorici vorbesc și de faptul că simpatia unei părți a lumii politice britanice față de sionism nu a apărut dintr-o dată: semne în acest sens au existat încă de la începutul secolului al XX-lea, atunci când au existat propuneri de așezare a evreilor în Peninsula Sinai, respectiv în zona El Arish, precum și în Uganda. Faptul este subliniat de „Encyclopaedia Judaica”. Alți istorici au vorbit despre orientarea anglicană spre Biblie (respectiv spre „Vechiul Testament”), ajungând până la ideea că englezii, înainte de a înapoia evreilor țara, le-au înapoiat Biblia, afirmație făcută în perioada interbelică, printre alții, de istoricul și publicistul Henry Marcus din România. În acest caz, putem căuta rădăcinile acestei idei încă în orientarea deiștilor englezi din secolul al XVIII-lea și în gândirea lui Benjamin Disraeli. Totuși, revenind la situația din anul 1917, ne putem gândi la unele aspecte politice. Printre ele, dorința guvernului britanic de a obține susținerea evreimii mondiale, în special a evreimii americane: SUA încă nu intrase în război. De asemenea, a  liderilor evreimii ruse: după revoluția din februarie 1917 exista posibilitatea ca Rusia să iasă din război, iar speranța era că liderii evreimii ruse vor influența în direcția rămânerii în război, sau cel puțin în direcția opunerii ca Germania să folosească bogățiile naturale și elementele strategice din Ucraina. De asemenea, circula un zvon că Germania se pregătea să dea o declarație asemănătoare, împreună cu Turcia, ceea ce ar fi atras evreimea mondială de partea Puterilor  Centrale. Cert este că „Declarația Balfour” a fost dată cu aprobarea președintelui american Woodrow Wilson: la început, acesta nu a aprobat o asemenea atitudine, sub influența cercurilor antisioniste. Ulterior a aprobat-o, datorită situației politice și militare. Dar a avut loc o întârziere de câteva luni, tocmai din cauza evreimii britanice antisioniste, în special a ministrului Edwin Montagu. Tocmai teama unei declarații asemănătoare, poate chiar mai concretă și mai favorabilă evreilor din partea Germaniei, a grăbit emiterea „Declarației Balfour”.

A rezolvat acest document problema națională evreiască și problema stabilirii evreiești în Palestina? Răspunsul este negativ. „Declarația Balfour” a însemnat însă recunoașterea oficială a mișcării sioniste și a dreptului istoric al evreilor de a se așeza în Ereț Israel, de a întemeia un cămin național evreiesc în patria istorică. Această recunoaștere oficială a întărit mișcarea sionistă. Mai mult, un val de bucurie a cuprins comunitățile evreiești din Europa răsăriteană. Faptul că, după circa o lună, armata britanică în fruntea căreia se afla generalul Allenby a cucerit Ierusalimul, a creat un nou val de bucurie. Unii evrei au afirmat că a venit timpul lui Mesia…  Unii intelectuali evrei au afirmat că este începutul unei noi epoci istorice pentru poporul evreu. Un exemplu în acest sens este  istoricul și scriitorul Jacques Pineles din Iași, nepotul liderului sionist Samuel Pineles: el a scris un manual popular de istorie a evreilor  „din cele mai vechi timpuri până la Declarația Balfour”. Ulterior, motivelor politice care au determinat „Declarația Balfour” le-au fost adăugate și motive morale. Probabil că asemenea motive au existat într-adevăr, deși motivele politice au primat.

A reușit „Declarația Balfour”? Care au fost urmările ei? Perioada Mandatului în istoria Palestinei a fost problematică. La început, imigrarea evreiască în Palestina a crescut. Totuși, majoritatea evreilor nu vedeau în aceasta o soluție: putem cita în acest sens evreimea din România. Organizația sionistă era palestinocentrică, apoi a apărut și partidul „Renașterea”, care vorbea despre educația evreiască a tineretului. Dar mai puțin despre emigrare în Palestina Mandatară. Faptul că nu avusese loc nicio înțelegere cu comunitățile neevreiești din Palestina, iar în rândul arabilor locali a început să apară naționalismul arab modern, a dus la conflictul arabo-evreu, devenit ulteror conflictul israelo-palestinian.  Limitarea imigrării evreiești, prin „Cartea Albă” britanică a împiedicat salvarea milioanelor de evrei europeni care și-au pierdut viața în Holocaust. A fost oare o nerespectare a „Declarației Balfour”, o violare a acesteia? Dar împărțirea teritorială, mai întâi între cele două maluri ale Iordanului, apoi cea propusă de Comisia Peel și de Organizația Națiunilor Unite? Este greu de răspuns la aceste întrebări, tocmai din cauza ambiguității „Declarației Balfour”.

Totuşi, importanța „Declarației Balfour” nu poate fi ștearsă. Astăzi ea este insuficient menționată, insuficient cunoscută de generațiile tinere. Cu toată importanța altor evenimente care i-au urmat, respectiv Holocaustul, întemeierea statului Israel, imigrarea evreiască masivă în acest stat, „Declarația Balfour” nu trebuie uitată, fiind prima recunoaștere politică oficială a dreptului poporului evreu la un cămin național în Ereț Israel. Ea a reprezentat o poartă, o deschidere, chiar dacă nu a fost pusă în aplicare așa cum se promisese. Să ne gândim la aceste lucruri acum, la centenarul ei.

Lucian Zeev Herşcovici