Să comemorăm şi să nu uităm îndatoririle dictate de condiţia umană

„Cu ce să încep… În camera mea, pe perete sunt trei „fotografii de familie”, trei reproduceri. Copia unui portret mai puţin cunoscut al lui Arany János, semnat de Barabás, lîngă el numai capul din acelaşi tablou, precum şi copia recent descoperită a unui portret al lui Kazinczy, la bătrîneţe, de Simon Ferenc. Despre Kazinczy, mai toţi „neiniţiaţii” care mă vizitează, dar mulţi şi despre Arany (fiind un portret mai puţin cunoscut şi stilizat într-o manieră populară) mă întreabă – „e unchiul tău?” sau „e o rudă?” La care eu le răspund întotdeauna „da”, acesta e Arany, iar celălalt Kazinczy. Şi într-adevăr, ei sunt unchii sau stră-unchii mei. Precum sînt înrudit şi cu Balassa, cel care a trecut la altă credinţă, cu evangelicii Berzsényi şi Petőfi, cu calvinistul Kölcsey, cu catolicul Vörösmarty sau cu evreii Szép Ernő şi Füst Milán, ca să mă apropiu de zilele noastre. Dar străbunii? Sunt Horaţiu, prin prisma lui Berzsenyi, la fel ca evreul Solomon, psalticul rege David, Isaia sau Isus, Matei sau Ioan, etcetera, mă trag dintr-o mulţime de rude.”

Aceasta este mărturia lui Radnóti Miklós din scrisoarea către Komlós Aladár, trimisă deja din lagărul de muncă forţată, despre originea sa maghiară, despre umanism şi despre valorile de bază ale umanităţii. Poetul era unul din milioanele de victime de pe întregul continent, dintre care mai multe sute de mii fuseseră maghiari. Pentru noi, Radnóti Miklós nu este un portret stilizat, ci o rudă de-a noastră. Acum, la trei zile de la cea de a 73-a comemorare a eliberării lagărului de la Auschwitz şi a zilei internaţionale a Holocaustului, noi, maghiarii şi evreii maghiari sîntem nevoiţi să ţinem seama de toate victimele, de moşii şi strămoşii noştri, fără să putem da seamă de pierderea lor.

Lajos Mile, consulul general al Ungariei la Cluj, rostindu-şi discursul

Acum, la Zalău, comemorîndu-i ca maghiar, trebuie să recunoaştem că făptaşii au înfăptuit cea mai josnică formă de fratricid, de la Cain încoace. Deportarea şi uciderea a milioanelor de oameni nevinovaţi constituie renegarea şi pîngărirea celor mai elementare concepte umane. Iar segregarea, călcarea în picioare a demnităţii umane şi a identităţii compatrioţilor noştri de origine semită constituie o josnicie inimaginabilă şi un act de trădare naţională calificată.

Referindu-ne la evenimentele din Transilvania, trebuie să menţionăm că, potrivit cercetărilor făcute de Tibori Szabó Zoltán, în anul 1930, dintre evreii din Ardealul de Nord, în număr de 151.000, au fost deportaţi 127.377, din care, pînă în mai 1946 s-au întors doar 19.764. Marea majoritate a victimelor a fost de origine maghiară.

După cum reiese din ordinul guvernamental 6133/1944 BM. VII, semnat de subsecretarul ministerului de interne, Baky László, închiderea în ghetouri şi deportarea evreilor din Ardealul de Nord s-a făcut într-o singură lună. La 19 mai 1944 ca urmare a ordinului locotenent-colonelului Ferenczy László, a început, sub îndrumarea şi cu concursul conducerilor comitatelor, a poliţiei şi a jandarmeriei din jurul Clujului deportarea evreilor în zonele districtuale ale jandarmeriilor clujene şi tîrgu-mureşene. La 19 iunie, Eberhard von Thadden, funcţionarul acreditat al ministerului de externe german îşi declară satisfacţia pentru eficacitatea şi rapiditatea cu care au fost duse la îndeplinire deportările datorate celor doi secretari de stat ai Ministerului de Interne maghiar, Endre László şi Baky László.

Cifrele şi rapiditatea în care au fost executate ordinele sunt la fel de şocante ca imaginea vagoanelor ferecate cu sîrmă ghimpată, avînd destinaţia lagărelor morţii. Radnóti, Rejtő şi Szerb Antal, împreună cu amintirea celor nenumiţi, a nenumăratelor victime anonime ne vizitează adeseori, iar portretele lor, alături de cele care n-au apucat să fie făcute, alături de morţii şi de cei ce încă nu s-au născut ne repetă aceeaşi întrebare: „e unchiul tău?” sau „e o rudă de-a ta?” Iar noi suntem datori să le răspundem mereu, în orice situaţie DA! Şi nu doar celor morţi, ci şi celor vii. Din respect faţă de demnitatea umană, în spiritul valorilor universale ale umanităţii şi a culturii iudeo-creştine trebuie să afirmăm cu tărie că fiecare individ are dreptul la viaţă şi la determinanta calitativă adecvată condiţiei sale de trai. Oameni fiind, avem fiecare, din capul locului, dreptul să trăim potrivit unor principii şi valori liber alese.

Să nu uităm trădările şi pîngăririle la care au fost supuse valorile universale ale umanităţii care constituie fundamentele culturii noastre. Să nu uităm cele de neuitat şi de neimaginat. Crimele, josniciile latente din firea umană şi slăbiciunile aferente acestor josnicii. Dar, odată cu amintirile şi cu comemorările eterne, să nu ne uităm nici îndatoririle dictate de condiţia noastră umană, respectul nemărginit faţă de demnitatea vieţii fiecăruia dintre noi.

(discurs rostit la Comemorarea Zilei Internaţionale a Holocaustului, Zalău, 30 ianuarie 2018, traducere Marius Tabacu)

Lajos Mile

consulul general al Ungariei la Cluj

2 Comments

  • eva galambos commented on February 2, 2018 Reply

    Un discurs în spiritul unui umanism fără frontiere. Se potrivește orientării revistei Baabel.

  • Andrea Ghiţă commented on February 1, 2018 Reply

    Discursul rostit la Comemorarea Holocaustului de la Zalău, de Lajos Mile, Consulul General al Ungariei la Cluj, mi s-a părut unul dintre cele mai bune, pe care l-am auzit, în ultima vreme, la aceste festivităţi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *