La 8 mai, mai devreme cu patru zile decât era programat, președintele Donald Trump a anunțat că Statele Unite se retrag din acordul nuclear cu Iranul pe care l-a considerat o înțelegere imorală care nu ajută cu nimic America și nici lumea. Astfel, visul premierului israelian Benjamin Netanyahu s-a împlinit. El a avertizat cu mult înainte de a fi fost semnat documentul și după aceea, că este un acord prost care nu va împiedeca Teheranul ca – acum sau cu certitudine mai târziu – să reia producția de arme nucleare și a enumerat mai multe argumente printre care lipsa controlului și existența unor baze secrete iraniene unde este posibilă continuarea activității. Dezvăluirile recente ale celor 55.000 de pagini de documente secrete iraniene indică faptul – este adevărat că ele se referă la perioada dinaintea semnării acordului –  că Iranul a mințit când a afirmat că nu a avut un program de producere a armei nucleare. Netanyahu a tras concluzia că este posibil ca Iranul să mintă în continuare și să nu-și fi oprit niciodată programul nuclear. Deocamdată acest lucru nu s-a putut dovedi concret, dar pentru președintele american a fost un element în plus care să-i alimenteze convingerea că America trebuie să părăsească această înțelegere. În consecință, peste aproximativ șase luni, Washingtonul va reintroduce sancțiunile economice, unele dintre ele chiar mai devreme.

Ce se va întâmpla? Cu toate că celelalte semnatare – Rusia, China, Marea Britanie, Franța, puteri nucleare, precum și Germania au declarat că nu vor urma exemplul Statelor Unite, soarta acordului pare a fi pecetluită deoarece partea americană a amenințat cu sancțiuni orice stat care va continua să întrețină relații economice cu Iranul. De aceea există acel termen de 180 de zile ca țările respective să aibă timp să-și facă aranjamentele. Probabil că Rusia, oricum afectată de sancțiuni economice, va avea mai puțin de pierdut. Mai greu este cu China, cu multiple relații occidentale.

Ce va face Iranul? Este greu de spus acum. Teheranul a declarat că nici nu se pune problema revizuirii acordului, noi nu vom schimba nici măcar o virgulă, au spus liderii iranieni. În același timp ei au amenințat cu reluarea programului nuclear. Dar aceasta este doar o fațadă. Chiar și în condițiile respectării acordului,  deci fără sancțiuni, situația economică a Iranului nu s-a ameliorat prea mult. Nu demult am fost martorii unor proteste declanșate de scăderea nivelului de trai. Și, atenție, ele au izbucnit nu în orașe mari, ci în cele medii și mici unde locuiește o populație conservatoare, fidelă conducerii statului. Va putea oare regimul actual să-și convingă populația să facă sacrificii, dând vina pe ”Satana americană” și făcând apel la mândria națională? Totuși, iranienii nu sunt nord-coreenii izolați de decenii de lumea exterioară. Și în contextul în care veniturile vor scădea, să reîncepi programul nuclear, este un mare risc financiar. Dar aici totul depinde de stadiul în care s-a ajuns cu acest program în momentul întreruperii, dacă s-a întrerupt cu adevărat. Apoi, înarmarea nenucleară a țării, fabricarea rachetelor balistice și ale altor tipuri de armament costă de asemenea niște fonduri, nemaivorbind de finanțarea războaielor duse de intermediari, acele războaie ”proxy”, în care sunt implicate forțe considerate teroriste, în primul rând Hezbollah care a ajuns la performața de a forma un guvern în Liban, în urma unor alegeri.

Întrebarea esențială la care trebuie să răspundem și cu care poate ar fi trebuit să încep articolul ar fi, dacă acest acord a servit scopului sau nu? Este greu de răspuns deoarece opiniile sunt împărțite. De fapt nu este o dezbatere nouă. Oare merită să se cedeze din principii și să se ajungă la niște compromisuri pentru o pace pe termen scurt – acordul fiind valabil pentru zece ani și ce înseamnă zece ani în istorie? Nu se poate să nu ne vină în minte faimosul acord de la München din 1938, cu ”peace for our time” și care a durat un an. Oare marile interese economice ne pot determina să închidem ochii în fața unor perspective periculoase destul de apropiate?

Sau, într-adevăr, lumea  a putut răsufla ușurată, a fost îndepărtat pericolul unui război nuclear iar o țară belicoasă – Iranul – a fost atrasă și inclusă în sfera statelor dornice de dialog și de rezolvare a problemelor pe cale mai puțin războinică. Din păcate, oricât am dori această variantă și am vrea să condamnăm poziția președintelui Trump, nu avem curajul să vorbim de o transformare a Iranului. Nu, Iranul a fost obligat de condițiile sale interne să accepte acest acord, dar atitudinea sa pe plan extern, agresivitatea, ambiția de a ajunge puterea regională determinantă în Orientul Mijlociu, au rămas aceleiași ca înaintea semnării acordului. Și aici nu putem decât să dăm dreptate avertismentelor Israelului legate de Iran. Desigur, Israelul nu este singur, de această dată i se alătură, cu din totul alte motive, două state arabe: Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită. De menționat că Israelul, care în ultima perioadă a lovit obiective iraniene în Siria, se confruntă cu pericolul unui răspuns iranian care ar putea fi avanscena unui război.

Poziția adoptată de președintele Trump mai are o consecință foarte serioasă în contextul relațiilor cu Europa. Cu acest gest, el a îndepărtat aliații săi europeni care nu au reușit să-l convingă să renunțe la subminarea acordului. De fapt,se confirmă  gândirea inițială a președintelui american, manifestată încă în campania electorală – disprețul și neîncrederea în Europa, chiar dacă, la un moment dat, se părea că el și-ar fi modificat-o. După părerea mea, este o ilustrare a nepăsării unei mari puteri, a celei mai mari puteri din lume, față de consecințele gesturilor sale, așa cum a mai făcut și în trecut. Poate că, de data aceasta, a avut dreptate, lucru pe care îl vom afla în viitorul nu prea îndepărtat. Pe de altă parte, decizia lui va duce la mari mișcări, schimbări ale unor relații, raporturi între țări și alianțe. Oricum am lua-o, eu cred că în lumea civilizată, marile puteri ar trebui să aibă o răspundere morală față de ceea ce fac. Chiar dacă astăzi moralitatea a devenit o noțiune desuetă.

Eva Galambos