Castelul de nisip

Mussa, medic anestezist, s-a născut într-o familie de comuniști. Era un om corpolent, cu părul creț, tot timpul cu zâmbetul pe buze. A terminat medicina la Leningrad și vorbea rusește aproape la fel de bine ca araba și ebraica. Familia lui era deosebită, parcă erau personaje ieșite dintr-un film. Tatăl lui era ziarist comunist, redactor șef la un ziar în limba arabă, căsătorit cu o femeie creștină. A trăit mulți ani în exil în Cehoslovacia. Fratele lui, tot medic, era căsătorit cu o soră medicală, evreică din Leningrad, unde a învățat, și cu care s-a stabilit în Israel. Mussa însuși era căsătorit cu fiica unui șeic…

Primele cuvinte pe care mi le-adresat au fost:

– Tovariș Schwartz, ai venit în Țara Sfântă?

Am lucrat mulți ani împreună  și nu de puține ori ne-am contrazis. Îi plăcea foarte mult să discute despre politică, nu numai cu mine, și de multe ori convorbirile degenerau în ceartă. Tema principală era bineînțeles conflictul palestiniano-israelian .De fiecare dată ajungeam la același punct de răscruce.

– Familia mea a trăit în țara asta cu mult înainte de venirea stămoșilor tăi.

– Strămoșii mei au fost pe meleagurile acestea mai bine de 5000 de ani, îi replicam eu în mod automat.

Amândoi știam că întrebările de genul acesta nu au niciun rost. Amândoi știam că nu există decât o singură soluție, două state independente pe aceeași întindere geografică, indiferent dacă ne place sau nu. Eram conștienți că rezolvarea problemei va lua cine știe cât amar de timp și cine știe cât sânge se va mai vărsa până atunci…

Mussa era um om cu vederi largi, carismatic; adesea critica vehement atât guvernul israelian cât și Fatah (Frontul de Eliberare a Palestinei) și mai ales Hamas. În 1995, când Ițhak Rabin i-a strâns mâna lui Yasser Arafat la întâlnirea de la Camp David, amândoi eram plini de optimism. Când Rabin a fost ucis eram împreună de gardă și niciunul dintre noi nu avea ochii uscați. De atunci lui i-a trecut și mie mi-a mai scăzut optimismul în ceea ce priviște problema palestiniană. El se considera palestinian, dar cetățean israelian. Se integrase în societatea israeliană; de fapt era un israelian de origine arabă. De multe ori îmi spunea că s-a surprins ca se gândește evreiește. Doar când avea probleme făcea uz de etnia lui arabă. Îmi spunea mai glumă mai în serios:

– Îți mai aduci aminte când erai minoritate națională în România? De câte ori aveai probleme serioase și nu reușeai să le rezolvi, aveai o “scuză, o explicație”: erai evreu! Tu acum nu mai ai avantajul minorităților de a-ți explica insuccesle, ele îți aparțin în totalitate. Eu îl am!

Am învățat împreună pentru examenul de specialitate. După câteva eșecuri am reușit să-l trecem. Amândoi am avut intervenții chirurgicale pe cord, CABG (procedură chirurgicală pe arterele coronare obstruate).

Drumurile ni s-au despărțit, eu am continuat să lucrez în sudul, el în nordul țării. Ne întâlnim rar, doar la congrese de specialitate. După una din conferințele ultimului congres de la Tel Aviv am hotărât să stăm la taifas la o bere. Era o după amiază târzie, plăcută, de sfârșit de septembrie. Am coborât pe plajă și ne-am așezat la una din numeroasele baruri. Cu picioarele în nisip, cu valurile mării în față și berea în mână, am vorbit despre tot. Ne-am lăudat fiecare cu copiii lui, am dezbătut una din conferințele congresului și bineînțeles, nu se putea altfel, am discutat și despre politică.

– Andrei, ascultă-mă pe mine, aici n-o să fie pace niciodată. Fiecare parte, israelienii și palestinienii, își vede numai intersele ei și nu vrea să audă ceea ce spune celălat. Adică, a continuat, va fi un status quo, cu exacerbări de violențe și perioade de calm. Îl ascultam și mă uitam la doi copii care se jucau în nisip alături de noi, fiecare separat. Pe unul îl strigau pe numele de Omar, pe celălat pe numele de Maor. Mussa arătă spre ei.

– Uite-i de exemplu pe cei doi copii: nici din greșeală nu se joacă împreună. Și știi de ce? Pentru că nu-i lasă părinții! Am încercat să-mi etalez argumentele: lipsa conducătorilor carismatici de ambele părți, situația politică din Orientul Apropiat, etc. În timp ce încercam să-l conving, i-am văzut pe cei doi copii împreună în fața noastră pe plajă. I-am atras atenția lui Mussa și ne-am dus să vedem mai de aproape ce fac. Construiau un castel de nisip…

Andrei Schwartz

23 octombrie 2018

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Andrea Ghita commented on November 12, 2018 Reply

    M-a impresionat mult textul doctorului Andrei Schwartz, prin simplitatea-complexitatea sa, prin speramta si indoiala pe care le emana

  • ivan klein commented on November 12, 2018 Reply

    De acord cu comentariul ( T.B. ) . Realitatea poate darima cu aceeasi usurinta vise si castele de nisip . Articol placut .

  • eva galambos commented on November 9, 2018 Reply

    Excelent articol. Spune tot!

  • gabriel ben meron commented on November 9, 2018 Reply

    Superba metafora.
    Felicitari!
    GBM

  • Tiberiu Georgescu commented on November 9, 2018 Reply

    Cei doi copii au construit castelul din nisip pt. ca alt material nu aveau. Dar daca ar fi avut, oare ce ar fi facut ?
    Amintesc aci o vorba a regretatului profesor Neagu Djuvara care intr-o conferinta de acum vreo 3 ani, intrebat fiind de cineva din sala ” ‘care credeti ca ar fisolutia conflictului arabo-israelian?” , el a raspuns;”dragul meu, acest conflict nu are solutie !! din pacate”.
    Multzam pt. text .Felicitari.. .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *